„Dacă dragoste nu e…nimic nu e” spune Marin Preda în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, evidențiind faptul că, în lipsa dragostei, nimic nu are sens. Și Apostolul Pavel în „Epistola întâia către corinteni”, Capitolul 13, face apologia dragostei …și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am nimic nu sunt” sau „Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește”. Dacă în viață nimic nu are sens fără dragoste, în societatea românească nimic nu are sens, în stadiul actual, fără reforme și, îndeosebi, reforme structurale, intrate în al treizeci și patrulea an de amânări. În toți acești ani, reformele au fost mai mult un deziderat, o Fata Morgana, decât un instrument capabil să restructureze statul.
Acest text pune reflectorul pe cel mai sensibil capitol al perioadei post decembriste, cel al reformelor. Au figurat în discursurile politicienilor care s-au erijat, la nivel declarativ, în corifei ai reformelor, dar au fost abandonate imediat, de teama de a nu-și strica imaginea de politician, dacă deranjează pe cineva. Reformele au fost Călcâiul lui Ahile pentru toate partidele. Nesurprinzător, niciun partid nu și-a asumat vreo reformă structurală în ultimii 34 de ani, toate acestea fiind blocate în așteptare. Tendința politicienilor a fost de a scălda aceste probleme cu ajutorul unor justificări penibile.
Dar să vedem ce semnificație are cuvântul reformă. Conform dexonline.ro, reformă înseamnă o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat sau de structură pentru a realiza un progres. România are nevoie urgentă de transformări în domeniul politic, economic și social pentru a deveni o ”țară ca afară”, iar pentru aceasta e nevoie de o regândire a statului, de o resetare.
Dacă în timpul campaniilor electorale s-a întrezărit o undă de optimism reformator, aceasta s-a anemiat brusc după alegeri. Politicienii (doar) au probat costumul de corifei ai reformei.
Să punctăm câteva dintre reformele care trebuie implementate urgent: regionalizarea (trebuie regândit numărul de județe), restructurarea administrației publice (trebuie regândit numărul de ministere, de agenții), depolitizarea administrației publice și destructurarea cooperativelor închise în autosuficiență ( în prezent aceasta este sufocată de partidele politice), introducerea competenței și a meritocrației în structurile statului, modificarea legilor electorale, regândirea labirintului birocratic al hârtiilor, reducerea aparatului birocratic (este diform, cangrenos și osificat). Trebuie regândite instituțiile statului care, cică, se autofinanțează, de parcă au fost predate în ”locație de gestiune”.
În economie e nevoie de reforme pentru a echilibra balanța de cont curent. Dar pentru aceasta este nevoie de dezvoltarea unor industrii de procesare care să genereze valoare adăugată mare. Nu putem progresa dacă vindem cerealele din capul tarlalei sau dacă exportăm cherestea. Trebuie să dezvoltăm mari campioni economici la nivel regional în domeniul procesării produselor agroalimentare sau în domeniul energetic.
De ce sunt necesare reformele? Pentru că este nevoie de construcția unui stat funcțional, suplu, care să răspundă cerințelor actuale. Pentru că e nevoie de un refresh al statului, mai ales în sectoarele unde l-am depășit pe Kafka. Pentru că se risipesc bani pe funcții inutile, spre exemplu cazul celor 200 de secretari de stat, echivalentul numeric a șase plutoane de armată. Pentru că e nevoie de o administrație lustrată de incompetență. Pentru că e nevoie de o redimensionare a sectorului de stat. Pentru că e nevoie de o administrație cu o amprentă puternică în care cetățenii să aibă încredere. Pentru că e nevoie de politici publice coerente, pentru că trebuie un greenfield administrativ. De curând nivelul datoriei externe a depășit 50% din PIB, iar creditorii se vor codi în a acorda alte împrumuturi, ceea ce înseamnă că trebuie regândite toate cheltuielile publice.
De ce sunt amânate/evitate reformele? Pentru că tulbură liniștea mioritică, pentru că varianta „merge și așa” este mult mai atractivă și nu deranjează pe nimeni.
Pentru că liderii marcanți și foarte influenți din teritoriu (din „baronate”) nu vor să fie deranjați. Pentru că supradimensionatul sector de stat, deținător al unor rețele consolidate, se simte foarte bine în condițiile actuale. Pentru că partidele politice, chitite pe prăduiala banului public, nu au niciun interes să tulbure apele. De ce să faci reforme când singura rațiune este păstrarea în siguranță a privilegiilor?! Dar cum să faci reforme într-un sector care are statutul de ”arie protejată” , fiind în același timp și bazinul tău electoral. Cum să deranjezi bugetarii eternizați pe funcții? Au preferat să facă ce dă mai bine la electorat, decât ce trebuie.
Ani la rând, s-au mimat reformele, s-a făcut paliație, cei aflați la putere au evitat să muște din mărul reformei, doar pentru a nu deranja pe nimeni și pentru a-și conserva pozițiile aducătoare de rente substanțiale. Uluitoarea reticență în a face reforme a fost trăsătura dominantă a politicianului. S-a defilat pe catwalk 34 de ani cu măsuri populiste, în locul unor reforme profunde. S-a voucherizat tot ce s-a putut, în loc să se facă reforme structurale. Statul a preferat să fie excesiv în domeniul asistenței sociale, decât să fie reformist.
Ordonanța (a cumpătării, sic!) aprobată de curând se înscrie pe linia mimării reformelor și a prelungirii agoniei. Este mai mult un act de pedigree pentru actuala coaliție în preajma campaniilor electorale, și nu o încercare de a zgudui trândăvia din administrația publică. Guvernanții au crezut că fac break-ul economisirii banilor la buget, dar, de fapt, au mai mimat o pseudo reformă, rujând problemele reale, prin câteva măsuri mângâietoare. Abia când sirenele deficitului au sunat și-au pus problema cumpătării cheltuirii banului public, deși cu câteva săptămâni în urmă făceau acrobații fiscal-populiste. Adoptarea acestei ordonanțe este un semnal că am ajuns într-o fundătură, iar cei aflați la putere recunosc că au o problemă.
Prin această ordonanță, guvernanții n-au căutat soluții, ci mai degrabă variante prin care să nu deranjeze pe cei înfipți cu dinții, adânc, în banul public, să nu le tulbure vibe-ul. A fost încă o dovadă de lașitate decizională și nicidecum un act de a pune capăt ușurinței cu care se jefuiește banul public. Guvernanții au nevoie de un VAR, ca la fotbal, pentru a vedea unde au greșit.
Probabil reformele se vor înfăptui în următorii ani, dar doar sub bagheta ”prințului străin”, căci sindromul nevoii de prinț străin ne-a călăuzit aproape toată istoria. Doar că, de această dată, prințul străin poate fi: UE, PNRR, FMI, BM.
Doar de aici se poate întrezări o rază de optimism reformator.
