Este o performanță autentică, aproape demnă de catedra de mizantropie a lui Cioran, să transformi o cetate cu memorie greacă și latinitate marină într-o cocină urbană, unde fiecare face ce vrea, când vrea și cum vrea. De ce? Pentru că se poate. Pentru că nimeni nu mai are chef să oprească nimic. Pentru că domnește o lene autoritară, cu epoleți de formă și baston decorativ.
Nu e vorba de absența ordinii – ar fi prea elegant spus. Asta ar sugera că, la un moment dat, am fi avut așa ceva. Nu. Aici domnește o anarhie asumată, cu statut de normă, transformată în muzică de fundal pentru viața de zi cu zi. Constanța a devenit un experiment tragic al statului minimal și al caracterului zero.
Poliția Națională, în teoria ei nobilă, trebuia să fie stâlpul autorității. În practică, e o vitrină cu lumini, un salon de beauty pentru uniforme scrobite și freze geometrice. Emană manechine epilate, frezate, manichiurate, împachetate în mașini cu girofar – produse impecabile ale efortului de a părea, nu de a fi. Le vezi rar, ca pe un papaya în Kaufland – exotic, scump și absolut irelevant. Nu intervin, nu deranjează, nu respiră decât pe TikTok, unde rolul lor pare să fie, mai degrabă, acela de figuranți cu grade brodate pe umăr, în comedia digitală a inutilității.
Poliția Locală? E o entitate mistică, o prezență negativă în sens platonician: există doar prin lipsă. E o absență cu ecou. Incompetența ei a devenit atât de rafinată, încât pare voită – o capodoperă de neimplicare administrativă. Cetatea a fost abandonată cu totul, iar paznicii și-au pierdut nu doar câinii, ci și rușinea de a lipsi din post.
Și ce rămâne în urma acestei retrageri? Prapăd. Focar de infectare civică. O estetică a dejecției urbane și o etică a sfidării. Orașul, odinioară centru de cultură, e azi o grădină zoologică fără garduri, unde se expun specimene de tupeu și agresivitate ca la târg. Gălăgia e fundalul existenței, iar nesimțirea – metoda de socializare dominantă.
Nu era suficient. Acum, în haosul deja consacrat, s-au strecurat nestingherite și camioanele, betonierele, mastodonții șoselelor, care fug pe străzi cu o inconștiență ce frizează sinuciderea colectivă. De când s-au demarat lucrările la noul Spital de Pediatrie „Mama și Copilul”, acești coloși urbani aleargă ca niște elefanți beți, scuturând casele până în temelii. Simți cum îți crapă fundația, dar nu și indiferența autorităților, care rămâne intactă. Niciun polițist nu-i vede, nu-i oprește, nu-i întreabă măcar de ce fug pe străzi cu limită de viteză, ca niște disperați. Un pericol real, colosal și ignorat cu obstinație.
Din când în când, așa… ca să nu spunem că nu se face nimic, se orchestrează câte un balet al autorității, o pantomimă cu girofar și blocaje temporare. Între 18 și 21 aprilie, polițiștii rutieri și cei de ordine publică au jucat piesa „Acțiune amplă de prevenire a accidentelor”.
S-au testat 707 șoferi. S-au aplicat 301 sancțiuni. 195 pentru viteză. 29 de permise reținute. 38 de certificate de înmatriculare retrase. 6 infracțiuni constatate. Un total de aproximativ 98.000 de lei – cifre recitate cu aplomb în PowerPoint-uri plictisite și comunicate sterile.
Dar ce urmează? Nimicul. Pentru că, imediat după stingerea girofarurilor, Constanța revine la programul obișnuit: sărbătoarea haosului. Cocalarii își iau revanșa cu scârțâit de cauciucuri, boxe care bubuie din mașini zgomotoase și poluatoare, ca o tigaie uitată pe foc, viteze care sfidează nu doar codul rutier, ci și gravitația, și salturi peste limitatoare de viteză care îți zguduie casa, de parcă ai fi într-o zonă de conflict.
Acești baroni ai bădărăniei rutiere nu au fost și nu vor fi vreodată deranjați de vreo uniformă. De ce? Pentru că sunt parte din decor, precum băncile rupte, pereții mâzgăliți și cojile de semințe scuipate în pavaj. Sunt acceptați. Toleranți. În unele cartiere, chiar admirați.
Și dacă ai nesăbuința să le spui ceva? Primești pachetul complet: flecmeală, îmbrânceală, privire de dispreț și – dacă insiști – o palmă peste civilizație. Îndrăznește să rostești „vă rog frumos” și vei deveni dușmanul public numărul unu. Ești vinovat că ai bun-simț.
Nu mai e vorba de ordine publică, ci de boală colectivă. Trăim într-un oraș în care tăcerea e supraviețuire, iar bunul-simț a fost trecut la index. Constănțeanul nu mai vrea reformă. Nu mai cere dreptate. Vrea doar să nu-i sară geamul în aer de la muzica unui BMW cocoțat pe trotuar și ambalat ca un avion la decolare. Cere liniște. Un lux. Un vis aristotelic, într-un oraș ce pare, din ce în ce mai mult, un coșmar dionisiac.
Și atunci, ca într-o tragedie greacă fără final, fără catharsis, fără zei salvatori, ne întrebăm: de ce nu se face ordine în fiecare zi, până când se face liniște în orașul acesta?
Răspunsul? La fel de simplu și deprimant ca o intersecție fără semafor: pentru că nimeni nu vrea. Între imagine și acțiune se alege poza. Între cuvânt și faptă – postarea pe Facebook. Frica s-a inversat: cetățeanul se teme de infractor, nu invers.
Constanța nu mai e oraș. E o renunțare. Nu mai e cetate, ci scenă deschisă pentru instinctul primar și pentru indolența agresivă. Iar în timp ce autoritățile își etalează intervențiile cu filtre pe rețelele sociale, noi învățăm să trăim cu sunetul liniștii spart de tot soiul de nesimțiți.
Și totuși, nu putem să nu ne întrebăm, încă o dată: De ce nu se face ordine în fiecare zi, până când orașul acesta tace?
Răspunsul e trist de simplu: Pentru că nimeni nu vrea.
