Astăzi, 1 aprilie 2025, Constanța pare prinsă într-o fisură temporală. Un oraș care strigă spre trecut, dar rămâne mut când vine vorba de viitor. Un oraș care alege să se agațe de fantomele istoriei, dar refuză orice fel de resuscitare reală.
Pe de o parte, avem trecutul – 1 aprilie 1962, când, sub peronul gării vechi, pământul a decis să-și deschidă gura și să ne arate o comoară arheologică: 24 de sculpturi antice, mărturie a civilizațiilor care au trecut pe aici și au lăsat ceva în urmă. Pe de altă parte, avem prezentul – un eveniment electoral, doar că, în loc să fie o renaștere politică, nu e decât o exhumare. O prăpastie între ce s-a dorit a fi și ce este, între retorică și realitate, între promisiune și impostură.
Și, ca un artefact scos din pământ după o lungă uitare, în mijlocul acestui decor apare Crin Antonescu. Candidat al Alianței „România Înainte”, dar de unde anume „înainte”, nimeni nu poate spune. Așa cum, în 1962, sculpturile au fost dezgropate după secole, la fel și Crin a fost scos din trecutul politic și replantat în prezent, într-o tentativă de reanimare care are mai mult iz de mumificare. Însă, spre deosebire de statuile antice, această relicvă nu poartă niciun simbol de măreție, ci doar praful unei campanii electorale care miroase a mucegai de la prima replică.
În Parcul Tomis 2, cândva o zonă de cazărmi, acum căminul pensionarilor alungați din viața activă, s-a adunat „electoratul”. Pe bănci, cu țuica în buzunar și tablele întinse în față, niște siluete dintr-o epocă apusă sunt împinse de PNL și PSD în postura de figuranți electorali. Nu pentru că ar mai crede în ceva, ci pentru că, de la un punct încolo, repetitivitatea înfrângerii devine un mod de viață.
Dar „panarama” electorală nu se termină aici. În scenă intră doi actori principali, doi „pensionari speciali” care refuză să iasă din cadru: Vergil Chițac, primarul PNL, și Felix Stroe, senator PSD. Ei nu se bat, nu se contestă, nu-și asumă nicio misiune de schimbare. În schimb, își oferă un spectacol de tandrețe toxică: îmbrățișări calde, pupături cordiale, de parcă și-ar împărți orașul pe din două, la fel cum altădată se împărțeau domnitorii peste ținuturi.
Momentul? Antologic. Un gest care spune mai mult decât orice discurs: aici, în Constanța, nimic nu se va schimba. Puterea nu se câștigă, se moștenește, se transferă, se păstrează în grupuri compacte de interese, lipite de scaune prin cimentul nepăsării.
Astăzi, 1 aprilie 2025, această campanie electorală este o mascaradă în toată regula. Antonescu nu este liderul care să trezească România din amorțeală, așa cum sculpturile din Tomis nu mai pot fi decât exponate de muzeu.
Și poate că ruinele de la Tomis spun mai bine decât orice altceva povestea acestui oraș: o mărturie a trecutului măreț și a prezentului ruinat. O istorie care nu mai are cine să o scrie, pentru că cei ce ar trebui să o construiască preferă să se pupe pe obraji, în loc să ridice din pământ ceva nou.
Constanța 2025? Un oraș prins în bucla unui trecut care refuză să moară și a unui viitor care refuză să se nască.
