Telegondola din Mamaia ilustrează perfect ineficiența și politizarea profundă a unor companii de stat, unde resursele publice sunt risipite fără justificări clare, iar interesul public este deseori neglijat. Deși funcționează doar patru luni pe an, compania care administrează telegondola menține un aparat administrativ stufos: 11 angajați permanenți, un director general și un Consiliu de Administrație format din cinci membri, trei dintre aceștia fiind actuali sau foști politicieni.
Pe timpul celor opt luni în care telegondola nu funcționează, angajații și membrii Consiliului de Administrație continuă să își primească salariile, însă activitățile desfășurate sunt vagi și greu de cuantificat. Directorul companiei, George Cazacu, susține că „sunt foarte multe lucruri de făcut”, dar nu oferă explicații concrete despre volumul de muncă în afara sezonului, scrie digi24.ro. În birouri, câțiva funcționari și consilieri justifică timpul petrecut la serviciu prin activități precum raportări sau achiziții pentru întreținerea instalațiilor.
Compania este deținută de statul român, prin Ministerul Economiei și Primăria Constanța, iar structura sa reflectă o practică larg răspândită de politizare. Cei doi reprezentanți ai primăriei din Consiliul de Administrație, Gabriela Drăghici Tomescu și Bogdan Barață, sunt membri PNL, iar unul dintre reprezentanții ministerului, Ion Spânu, este un fost deputat PSD, actualmente afiliat ProRomânia. Deși aceste persoane susțin că au fost selectate prin proceduri competitive, implicarea lor în politică ridică semne de întrebare cu privire la motivele reale ale numirilor.
Deși compania se laudă cu profituri – 1,7 milioane de lei în 2023 – această performanță nu se datorează unei strategii de management remarcabile, ci monopolului pe care îl deține asupra unui bun al statului, în contextul unei piețe fără concurență. Conducerea admite că veniturile depind exclusiv de afluxul de turiști din stațiunea Mamaia, nu de vreo strategie inovatoare.
Profesorul de economie Cristian Păun a explicat pentru sursa citată faptul că astfel de structuri sunt „emanații politice” care nu respectă logica economică. Ele servesc mai degrabă ca surse de sinecuri și rente politice, fiind alimentate din bani publici pentru a menține clientela de partid. Statul român preferă să își administreze bunurile prin companii proprii în loc să exploreze soluții mai eficiente, cum ar fi parteneriatele public-private. Această alegere este motivată de necesitatea de a oferi beneficii materiale celor aflați în rețeaua de influență politică.
Întrebarea centrală rămâne: cât de mult plătește publicul pentru menținerea unor astfel de structuri ineficiente și politizate? Și, mai important, când vor fi luate măsuri reale pentru a elimina această risipă?
