Constanța, cândva un loc al istoriei, se transformă pe zi ce trece într-un loc unde nimic nu mai poate fi salvat. Marea, cândva un simbol al înălțării, acum pare doar o amăgire. Orașul arată așezat între ruinele unui viitor care nu mai există. Aici, în mijlocul acestui haos, nimeni nu pare să aibă vreo speranță, vreo intenție de schimbare. E ca și cum toți s-au resemnat. Nimeni nu mai crede că orașul poate înflori din nou. Cei care mai speră, se răzgândesc rapid, pentru că realitatea e altceva: trotuare invadate, clădiri sfărâmate, mașini peste tot. Și totuși, administrația privește indiferentă.
De ce ar face ceva? De ce ar deranja? Știu prea bine că, oricum, nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Și așa, orașul moare încet, dar sigur, sub un strat gros de indiferență. Măcar dacă s-ar face ceva, orice, dar nu… Totul se amână. Așteaptă ziua de mâine, care e mereu la fel. Nu există curajul de a lua măsuri. De a spune stop haosului care domină străzile, trotuarele, viața. Să faci un pas înainte? De ce? E mai simplu să rămâi pe loc. Fiecare zi se adâncește în aceeași banalitate sordidă.
Zgomotul e permanent. Te mângâie, te irită, te absoarbe. Motociclete care urlă, mașini care nu se opresc, oameni care se împing și se blochează într-o competiție nebună pentru un loc. Și nu e doar zgomotul pe care îl auzi. E și acea tăcere apăsătoare a unei administrații care nu face nimic. Nici măcar pentru a curăța fațadele clădirilor, nici măcar pentru a stopa măcelărirea urbanistică care sfâșie orașul. Nimeni nu ia măsuri. Cei care sunt responsabili pentru binele comun preferă să fie invizibili. Ca și cum orașul ar merge de la sine. Doar că nu mai merge. Se rupe.
Mai mult, frica de a implementa măsuri reale, de a regândi acest oraș, s-a transformat într-o adunare de taxe ce nu fac decât să apese și mai mult pe umerii locuitorilor. Lipsa de viziune și de curaj a administrativului constănțean a dus la o decizie absurdă: introducerea unei taxe de 200 de lei pentru fiecare autoturism înregistrat la SPIT, taxă care nu rezolvă nimic din haosul zilnic, ci doar încarcă locuitorii cu o povară inutilă. Taxa nu face decât să semene neputința, lipsa de responsabilitate și teama de a implementa reguli europene care ar aduce cu adevărat schimbarea.
Și tot lipsa de viziune se vede și în promisiunile rămase doar vorbe goale. În urmă cu aproape patru ani, primarul Vergil Chițac, așezat confortabil pe celebra „canapea verde”, promitea demararea unor parcări subterane. De atunci, nici măcar o sapă nu a fost introdusă în pământ. În schimb, ați câștigat încă un mandat, în ciuda faptului că aproape toată presa locală a criticat prestația administrației liberale. Din păcate, presa constănțeană ajunge doar la 25% din electoratul orașului. Restul? Sunt oameni care nu ies cu anii din cartierele lor. Politicianul știe asta și profită.
Dacă în trei ani au reabilitat niște bulevarde, lucrări făcute de mântuială, care nici măcar nu au fost recepționate, au greblat și plantat niște flori pe câteva artere circulate, oamenii au zis „bogdaproste” că au scăpat de praf și noroi. Dar ce rămâne în urmă? Ghenele de gunoi sunt focare de infecție, de unde vara se scurge sucul deșeurilor menajere. În plus, aceste zone sunt frecvent rascolite de indivizi care sustrag PET-uri, lăsând în urmă un peisaj dezastruos. Poliția locală pare depășită de situație, iar în fața acestui haos, nimeni nu ia măsuri pentru a stopa actele antisociale.
Lucrările de pe strada Ștefan cel Mare nu s-au terminat nici acum. Fântânile rămân secate, pavelele se inundă la o ploaie mai serioasă. În loc să vedem un oraș care se mișcă înainte, vedem unul care se scufundă mai adânc în propria nepăsare. Mai mult, zgomotul străzilor este constant. Traficul infernal, dar și lipsa respectului față de civilizație creează o atmosferă sufocantă, iar Poliția Locală pare a fi depășită de nivelul de disconfort public.
Copiii care cresc într-un astfel de mediu nu au cum să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat un oraș funcțional. Ei învață că regulile nu contează. Învață că nimeni nu face nimic. Că parcatul pe trotuar este la fel de firesc ca și mersul pe jos. Că vandalizarea unei bănci este doar o joacă. Că nici nu merită să îți pese de ce se întâmplă în jur. Și la 18 ani, ce îți rămâne? Poți să rămâi să înfrunți aceleași obstacole sau poți să pleci, pentru că orașul nu are nimic de oferit. Tinerii din Constanța pleacă, unii pleacă spre alte orașe din țară, alții spre străinătate, iar orașul rămâne tot mai gol. Tot mai singur.
Nu mai e loc de speranță. Orașul pare abandonat de toți. Nici măcar cei care ar trebui să îl conducă nu se mai implică. Nu e vorba doar de trotuare și de trafic. E vorba de lipsa de responsabilitate. De lipsa unui plan real. De faptul că totul pare pierdut. Oricât ai încerca să-ți faci o viață în acest loc, ceva te trage în jos. Nici măcar primăvara nu mai aduce aer curat. Zgomotul motorului sau claxoanele sunt la fel de permanente ca respirația. Orașul se sufocă. Iar tu te întrebi, într-o tăcere mizerabilă: „De ce să mai rămân?”
Teoria ferestrelor sparte pare să fie regula nescrisă aici. Fiecare fereastră spartă, fiecare mașină parcată ilegal, fiecare bancă ruptă arată că totul este permis. Nimeni nu sancționează, nimeni nu intervine. Totul rămâne așa, rătăcindu-se într-o mlaștină de indiferență. Fereastra se sparge, iar după ea, spargerea devine ceva natural. Nimeni nu are curajul de a pune capăt. Nimeni nu vrea să schimbe ceva. Dacă ai încerca să faci acest oraș să arate altfel, să-l reconstruiești, ți-ai da seama că ești singur. Ești singur într-un oraș în care nimeni nu vrea să asculte. Toți privesc în jur, dar nimeni nu vede.
Constanța ar putea fi un loc minunat. Ar putea să fie locul unde oamenii vin cu adevărat pentru a trăi, nu doar pentru a supraviețui. Dar orașul s-a pierdut. Se află într-un cerc vicios, pe care nici administrația, nici cetățenii nu îl pot rupe. Totul rămâne suspendat între promisiuni neîndeplinite, administrație absentă și o societate care a învățat să se conformeze. Constanța nu mai are viitor, nu mai are speranță. E un oraș care se pierde încet, dar sigur, sub propria nepăsare.
Și la final, între întrebările fără răspuns și străzile goale, rămâi cu o singură convingere: nu mai are rost să te lupți. Orașul a ales să moară.
Aceste teme vor fi dezbătute joi, 16 ianuarie, la Între Alb și Negru, în emisiunea moderată de Emil Tatu, cu viceprimarul Costin Răsăuțeanu ca invitat. Este momentul ca constănțenii să pună întrebările care trebuie auzite și să caute răspunsuri concrete.
