România a mai bifat o tragedie absurdă, rezultatul unui sistem medical prăbușit, în care birocrația, lipsa de dotări și lipsa de personal sunt mai letale decât boala însăși.
În Târgu Jiu, un adolescent de 16 ani a murit de peritonită, singur, în așteptarea ambulanței care trebuia să-i ofere speranță. Dar salvarea n-a venit. În locul acesteia, o suită de scuze birocratice, decizii cu jumătate de măsură și o autospecială fără medic, trimisă într-o încercare de a salva aparențele, nu viața copilului.
Un lanț al neputinței care a pecetluit destinul unui copil
Ajuns la Spitalul Județean din Târgu Jiu, adolescentul suferind a fost consultat și diagnosticat cu peritonită, o afecțiune ce necesită intervenție chirurgicală rapidă. Medicul de gardă, dr. Valentin Neagu, a refuzat operația pe motiv că nu intră în competențele sale să intervină pe un caz de chirurgie pediatrică. Într-o încercare de a respecta procedurile și protocoalele unui sistem deja lipsit de proceduri coerente, a decis să solicite transferul la Craiova, spital unde se găseau medici specializați. Un calcul simplu, rece și lipsit de empatie: să operezi depășindu-ți competențele sau să ceri un transfer și să lași șansa la viață în mâinile unei ambulanțe care n-a mai ajuns la timp?
Nu a fost doar o alegere a medicului, ci și o reflecție a unei realități mai amare decât moartea. Nu exista ambulanță cu medic în Târgu Jiu. „Soluția”? O ambulanță fără personal medical calificat a fost trimisă din Craiova pentru a parcurge aproape 100 de kilometri. Până când a ajuns, tânărul nu a mai avut nicio șansă.
Unde începe și unde se termină vina?
Acest caz cutremurător ridică o întrebare simplă: cine poartă cu adevărat vina? Este vina medicului, prins între protocoale lipsite de flexibilitate și un spital golit de specialiști? Este vina ambulanței fără medic, un rezultat al subfinanțării cronice a serviciilor de urgență? Sau este vina unui întreg sistem, care lasă pacienții să aștepte la mila hazardului?
Medicul dr. Valentin Neagu și-a justificat decizia într-o postare lungă pe rețelele sociale, acuzând lipsurile grave ale spitalului și punând degetul pe o rană adâncă: nu avem medici, nu avem specialiști, nu avem dotările necesare pentru a salva vieți în urgență. Lista „nu avem” continuă la infinit, transformându-se în realitatea dureroasă a României rurale și provinciale: nu avem speranță, nu avem scăpare, nu avem viitor.
România între promisiuni și realități cumplite
Cazul adolescentului de 16 ani din Târgu Jiu este, de fapt, un simptom al unui stat complet eșuat. Este un simptom al unei Românii în care dreptul la viață depinde de norocul de a fi aproape de un spital dotat sau nu. Un simptom al unei țări în care copiii mor singuri, pe drumuri prăfuite, către promisiuni de îngrijire care nu există.
Întrebările rămân, ca un ecou surd: cum am ajuns aici? Câte vieți mai trebuie să fie irosite pentru ca acest sistem să fie reformat?
