În 1939, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Polonia era o națiune slab protejată de un sistem internațional divizat și de o Europă care refuza să își asume responsabilitatea colectivă. Pe 1 septembrie 1939, armatele lui Adolf Hitler au invadat Polonia, iar reacția internațională a fost mult mai lentă decât ar fi fost necesar. Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei pe 3 septembrie, dar invazia Poloniei s-a desfășurat fără o mobilizare militară serioasă din partea altor mari puteri.
De ce? Într-un fel, Statele Unite ale Americii, prin politica sa izolaționistă, au ales să rămână departe de conflict, chiar dacă regimul nazist se dezvăluia tot mai amenințător. Administrația președintelui Franklin D. Roosevelt, deși a condamnat invazia, nu a intervenit până când atacul japonez asupra Pearl Harbor a forțat America să se implice direct în război. Într-un fel, această indiferență americană a permis regimului nazist să își extindă rapid dominația în Europa, în timp ce Polonia, sub ocupare germană și sovietică, plătea un preț extrem de greu.
Decenii mai târziu, în 2022, Rusia lui Vladimir Putin a invadat Ucraina, iar acest act de agresiune nu a fost întâmpinat cu aceeași pasivitate. Dar, spre deosebire de 1939, SUA nu au mai ales să rămână pe margine. Administrația Biden, cu o viziune mult mai clară asupra pericolelor geopolitice și economice, a mobilizat rapid un răspuns: sancțiuni economice dure asupra Rusiei, trimiterea de arme și echipamente militare către Ucraina, precum și o mobilizare a aliaților din NATO.
Uniunea Europeană, de asemenea, deși mai lentă la început, a reunit forțele pentru a impune sancțiuni și a sprijini eforturile Ucrainei. Într-o perioadă în care Europa nu reușea să își asume o politică externă coerentă în fața amenințărilor externe, Ucrainei i s-a acordat o susținere fără precedent din partea lumii democratice. Dar acest sprijin nu a venit fără costuri. Europa și Statele Unite s-au confruntat cu o serie de crize economice provocate de sancțiunile impuse Rusiei, dar și de creșterea prețurilor la energie. Totuși, spre deosebire de 1939, în 2022 reacția nu a mai fost una de neimplicare, ci o reacție activă, chiar dacă riscurile escaladării erau uriașe.
Pentru Europa, însă, lecțiile din trecut par să fi fost uitate sau ignorate. După înfrângerea nazismului, continentul s-a împărțit între două blocuri de putere, iar multe dintre statele europene și-au concentrat resursele economice în reconstrucția internă și în crearea unui cadru de cooperare economică. NATO și Uniunea Europeană au fost structuri esențiale în asigurarea stabilității, dar niciodată nu s-a acordat suficientă importanță unei politici de apărare comune. Invaziile rusești din Georgia (2008) și Ucraina (2014) au fost întâmpinate cu sancțiuni și cu declarații solemne, dar fără o reacție militară concretă.
Europa a fost mereu conștientă de pericolul rus, dar, în ciuda istoriei tragice, nu a învățat să își apere eficient granițele. Acum, în fața unei Rusii agresive și a unui Putin care nu mai ascunde intențiile expansioniste, Europa riscă să plătească prețul acestei indiferențe. În fața unei posibile retrageri a Statelor Unite din angajamentele sale externe, care ar putea veni cu o administrație Trump mai izolaționistă, Europa trebuie să înțeleagă că securitatea sa nu poate depinde doar de un aliat de dincolo de ocean. În primul său mandat, Donald Trump a promovat politica „America First”, ceea ce însemna retragerea progresivă din angajamentele internaționale, subminând în multe cazuri alianțele tradiționale, inclusiv NATO. În loc să susțină liderii europeni în combaterea provocărilor externe, Trump a criticat deseori Uniunea Europeană pentru cheltuielile sale de apărare scăzute și a pus sub semnul întrebării angajamentele de apărare colectivă.
În cel de-al doilea mandat al lui Trump, se preconizează că SUA vor adopta o politică și mai izolaționistă. Europa va fi lăsată să își gestioneze singură problemele de securitate, iar acest lucru va pune o presiune imensă pe statele membre ale Uniunii Europene și ale NATO, cum este România. Dacă Trump va reduce angajamentele externe ale SUA, rolul României ca bastion al stabilității în sud-estul Europei va deveni și mai crucial, iar Bucureștiul va trebui să își consolideze parteneriatele și capacitățile de apărare. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost prinsă în capcana conflictului din Est, între Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Țara a pierdut teritorii esențiale, iar politica sa externă a fost subjugată intereselor marilor puteri. După război, sub regimul comunist, România a fost sub influența Moscovei și a avut o politică externă dictată de interesele sovietice. După 1989, România a reușit să își redefinească locul în lume, devenind un membru important al NATO și al Uniunii Europene, iar acest lucru a asigurat o protecție esențială în fața amenințărilor externe.
Astăzi, România se află într-o poziție geostrategică vulnerabilă, având în vedere instabilitatea regiunii și potențialele amenințări din partea Rusiei. Dacă administrația Trump va pune presiune pe alianțele internaționale, România trebuie să se pregătească să își asume un rol activ în apărarea regiunii, întărind securitatea națională și consolidând parteneriatele europene. România trebuie să își întărească infrastructura de apărare, să participe activ în procesul de decizie al NATO și UE și să își sprijine vecinii estici în fața agresiunilor externe. Trecutul ne învață că indiferența și inacțiunea pot conduce la pierderi mari și la destabilizarea unei întregi regiuni. Dacă Europa și România nu vor învăța din greșelile trecutului, riscă să devină martorele unei noi perioade de instabilitate globală. America, indiferent de cine o va conduce, nu poate fi un garant al păcii în Europa. România trebuie să își construiască propria reziliență și să își protejeze interesele în fața unei lumi din ce în ce mai imprevizibile.
Aceasta este povestea unui trecut pe care nu trebuie să-l uităm și un viitor pe care trebuie să-l modelăm cu responsabilitate.
