Da, ceva ne-ceva e un joc de cuvinte care poate va pare ciudat dar are legătură cu restaurantul despre care scriu. Cosa. Tradus „ceva” sau „ce” din italiana. Adică in total denumirea ar fi „Ceva restaurant”. Nepersonal, neidentificabil, nedeterminat, nehotărât, generic, inodor, incolor, insipid, un fel de apa, ceva ne-ceva.
Recunosc, nu-mi place sa scriu despre restaurante dezamăgitoare, dar e nevoie si de astfel de scrieri, pentru ca fără ele, n-am ști sa discernem, sa alegem intre ce e bun, ce e mediu si ce nu e decât ceva…una cosa, dar asta ar fi prea hotărât.
Înainte sa scriu textul pe care tocmai îl citești, am cerut si alte păreri, am vrut sa-mi filtrez părerea sa o trec printr-o sita de alți ochi, alte guri care au gustat ceva-ul. Si tot ce urmează mi s-a confirmat in mai mica sau mai mare măsură.
Cosa Ristorante e nou apărut pe piața de restaurante din Constanta, e undeva prin Faleza Nord, pe Unirii mai exact, la parterul unei clădiri frumoase, deschis de vreo doua luni, poate trei. Beneficiază de marketing care îl pictează impecabil, știți clipurile alea pe care le vedeți mai pe la toate restaurantele noi de parca le fac aceiași oameni (si poate chiar așa e), cu cadre de aproape, întunecate, cu încetinitorul, flăcări, tigăi, pensete, pahare, inevitabil niște paste într-o farfurie, sigur le-ați mai văzut, pentru ca chiar așa e. Asta-i trendul, nu poți sa înoți împotriva curentului. Daca n-ai close-up cumpărat de pe net cu niște oameni care mișcă niște tigăi peste niște flăcări si flambează chestii cu încetinitorul pentru ca asta spunea prima lecție la școala de marketing, nu exiști.
Chiar ei se descriu așa: „A symphony of taste and elegance”. Stai, parca era cu Ristorante, cu Cosa, chestii italiene, o dam pe limba lui Shakespeare?! Da. O dam. Si apoi o dam in bara. Dar urmează. Simfonie de gust si eleganta. Când citești așa ceva papilele tale, creierașul, ochișorii, nasul, toate simțurile dau buzna si desfac șampania aia scumpa, nu? Pai da, ca suna bine, cum sa nu-ti placa o simfonie de gust si eleganta, doar suntem un popor care imediat rezonează la cuvinte d-astea. Si-uite-așa, cu gândul la simfonii de gust si eleganta, am pășit, nu foarte timid, la Cosa. Ce-a urmat…urmează.
Regulile mele sunt mereu aceleași:
- Niciodată nu anunț vizita la restaurant, pentru că așa mi se pare corect în primul rând. În al doilea, probabil orice restaurant din Constanta, neobișnuit cu astfel de activitate, ar simți că-l doare-n…nici acolo de vizita mea de studiu. Deocamdată.
- Caut să comand, gust, testez feluri de mâncare cel puțin similare la restaurantele care își aroga un specific similar iar la celelalte, comand și testez fie ce considera ei că au mai bun în meniu, fie ce consider eu că ar trebui să fie reprezentativ la nivel de specific sau tehnici de gătire, gust, prezentare.
- Nu sunt atotștiutor, sunt doar obiectiv. Și am simțurile dezvoltate și oarecum educate. Și încă ceva, pentru conspiraționiști : plătesc!
ATMOSFERA 9/10
Ăsta e poate singurul lucru bun si frumos la Cosa Ristorante, atmosfera e intima, decorata frumos, in culori calde, lumina la fel de calda, undeva într-o parte a restaurantului veți găsi si o sa-i spunem băcănie, fără preturi, care arata bine, are produse italiene pe care de principiu le găsiți si in alte magazine cu specific italian. Daca vrei sa cumperi ceva, întrebi, nu ai meniu, nu ai nicio alta modalitate sa afli cat costa o sticla de ulei de măsline. Terasa friguroasa, fără încălzitoare suplimentare, muzica ambientala ne-italiana, un cafe-concert insipid dar nederanjant. Plante naturale in majoritate.
MENIUL 6/10
- Da. 6. Explic. Dar nu prea știu de unde sa încep ca-s multe de spus. Gata știu, încep cu primul preparat din meniu acestui „Ristorante” cu nume italian care de principiu ar trebui sa aibă legătură si cu farfuriile: creme brulee de foie gras. Mais Oui! Auguste Escoffier ar fi mândru! Brillat-Savarin ar roși de stânjeneală! Tot la capitolul aperitiv, mai găsim si alte produse italiene pana-n măduva oaselor: tataki de ton (asta probabil e preparat regional din provincia Emilia-Romagna-Fukinawa), tartar de ton (urla a roșu-alb verde), si vedeta „Le salse di casa” (sosurile casei), care sunt (am nevoie sa va țineți bine când citiți ce urmează): hummus (probabil din bucata aia de Italia cea mai apropiata de nordul Africii), guacamole (sunt sigur ca in Italia exista o comunitate puternica de mexicani care iată, influențează bucătăriile ristorantelor inclusiv pana pe malurile Marii Negre) si…salata de vinete! (nici măcar nu mă mai obosesc sa găsesc vreo legătură cu Italia ca n-are). In rest, fritto misto, bruschette, una alta. Felurile principale, partea de steakhouse care sigur-sigur e de etimologie peninsulara, mai mult sau mai puțin italiene, unele prin denumire, altele prin unele ingrediente. Meniul de băuturi e modest, cu destul de puțin specific italian.
APERITIV
Norocul a făcut sa fim 4 la masa, așa ca am „prins” niște aperitiv, ca sa vi-l descriu. Așa ca am gustat din:
- Creme brulee de foie gras – am vrut sa gust italianul din francezul din el, dar nu l-am găsit. Am găsit in schimb faptul ca era crud (creme brulee trebuie, trebuie sa fie atins de cuptor, acolo e măiestria bucătăriei, sa reușească un creme brulee care sa nu se brânzească, dar care sa se simtă ca avut parte de o preparare termica), nicio urma de aroma de foie gras, dezechilibrat, dulce si atât, spre grețos, lipsa oricărei savori. Fad, crud, francez. Nu!
- Parmigiana di Melanzane – aici am inclusiv o mica problema de topica, dar nu o dezvolt pentru ca e posibil sa mă înșel. Traducerea spune vinete cu parmezan, dar, la fel ca la creme brulee lipsește gustul, savoarea, nu are absolut nimic mediteranean, parmezanul e ca si inexistent, preparatul e doar lipicios si intinzacios de la niște brânză care sper sa fi fost mozarella, măcar ea, sărăcuța de ea. Fără Parmigiana, cu melanzane fade, fără un gust anume.
FEL PRINCIPAL
Nici la felurile principale nu o sa regăsiți foarte multa peninsula, dar daca te străduiești, reușești sa guști ceva, iar eu am gustat după cum urmează:
- Risotto cu calamar si chorizo – Înțeleg risotto, înțeleg calamar, ce nu înțeleg aici e chorizo-ul, care e de peste Pirinei, pe undeva prin Spania, dar na, cine mai pune preț pe geografie daca mâinilor care scot preparatul li se pare ca se pupa pe specific si simfonie de gusturi? Muzica, arta in general cere sacrificii! De ce sa cauți un salam italian, oricare (!!) când poți sa atingi corzile sensibile, andaluze ale constănțenilor însetați de chorizo! Risotto cremos dar nefiert (nu, nu al dente, aia e altceva), chorizo overcooked pana la nivelul de înecăcios si amar (fără sa fie un amar plăcut). Calamarul, off, calamarul…zgârciul e un cuvânt mai potrivit. Nu, talpa. Da, talpa, atât de overcooked era calamarul. In rest, preparatul are ceva aroma, nu știu daca vede șofran, dar nu iți cântă nicio orchestra simfonia gustului promisa de departamentul de marketing care poate ar trebuie sa si guste preparatele restaurantelor înainte sa scornească frazele astea.
- Lasagna – in afara de plating-ul de tip „taci si-nghite”sau „tablou de porție exagerat de mare in farfurie prea mica pentru așa o exagerare”, Lasagna e un preparat care fără sa aibă note speciale (vorbim simfonic), are gust in ragu, e cremoasa, are pastele fierte cat trebuie iar bechamelul se simte, e acolo, echilibrează.
- Sagna Riccia cu buratina – adică paste foarte late cu un sos marinara si o buratta trântită deasupra, stropita de „finisare” cu ulei de măsline, alăturată unei jumătăți de tufa de busuioc absolut risipit in afara sosului care părea ca nu are exact busuiocul ala imens. Altfel, sosul e dulce, probabil din dorința de a ucide toata aciditatea tomatei (care nu e de ucis in totalitate). In combinația asta de gust, cu pastele si sosul „marinara” dulce, buratta e chiar in plus si nu aduce niciun plus. Daca regăseam aciditate, savoare in sos, da, buratta ar fi fost chiar o bucurie, dar nu.
- Cioppino chef style- sa-mi fie cu iertare, dar anonimul chef e poate cel mai bine sa rămână exact așa. Explic. Habar n-aveam de cioppino pana la Cosa. Am aflat din internet ca e o tocana/supa de peste italo-americana, originara din San Francisco. Ok, sa apreciem faptul ca are si ceva italian in ea. Denumirea. In rest, preparatul se prezinta după cum urmează: toate, absolut fructele de mare au fost fierte pana la stadiul la care erau greu de tăiat inclusiv cu cuțitul, dinții se chinuiau din greu sa mestece texturile cauciucate din bol. Pana si vongolele, unele dintre cele mai mici si fine scoici, erau greu de mestecat. Mult, mult prea sărată (ori e intenționată așa si e grav pentru ca e dincolo de curajul de a da efectiv gust farfuriei, ori nu gusta nimeni preparatul înainte sa ajungă in mâinile ospătarului ceea ce e si mai grav), mult, mult prea iute cat sa simți si alte arome. Roșiile cherry, prezente in tocana, crude doar atât cat sa li se desprindă pielita ceea ce le face vulgar-dizgrațioase cumva. In total, un preparat pe care personal îl consider slab, mult prea slab pentru denumirea atât de ofertanta. Aceeași tufa de busuioc.
Notabil 1. Pâinea. Pâinea la Cosa e una dintre cele mai „ieftine” pâini pe care le-am întâlnit in vreun stabiliment. Si nu spun asta pentru ca îmi doresc cine știe ce fonfleu de pâine, dar îmi doresc ca atunci când mănânc la restaurant, eventual, sa nu mănânc o pâine pe care o pot alege din sectorul de pâine foarte ieftina al congelatorului cash-and-carry-ului din care mă aprovizionez. La Creme brulee, la Cioppino, pâinea asta a lor este omniprezenta si deranjanta. E atât de simplu sa „ridici” o pâine ieftina, atât de al naibii de simplu! Ei bine, efortul asta minim nu-l veți regăsi aici.
Notabil 2. Cosa Ristorante se mândrește cu preparate din vita maturata, preparate la Josper. Da, cu J pentru ca Josper e un brand. Nu m-am atins de vita dintr-un motiv foarte simplu dar care din punctul meu de vedere e sacrilegiu. In zona de băcănie veți regăsi si frigidere. Cel puțin unul din frigidere este specializat in maturarea cărnii, cu temperatura, umiditate si ventilație controlata, in care, având in vedere investiția mare si altfel salutara, poți sa faci o maturare uscata pana si pentru bălțata românească si la final sa aibă gust si textura decenta. Ei bine, la Cosa…maturarea uscata se face ud. Cum adică? Adică uite-așa: vita, la ei, sta in frigiderul de maturare uscata tăiată felii (nu foarte groase, cunoscătorii o sa știe la ce mă refer) si vidata in plastic! Oh, lala, lala. Am întrebat pe cineva care părea ca se pricepe la ce se întâmplă la ei in frigider de ce batjocoresc bucățile alea de vita USDA Prime așa. Răspunsul? Sunt subțiri pentru ca altfel sunt prea mari si scumpe si le ținem in vid pentru ca altfel se strica si pierd prea multa apa! Foarte pe scurt…maturarea, cu cat e mai lunga, cu atât face mai valoroasa bucata aia de carne. Da, pierde apa, da, pierde timp, dar câștigă gust, textura, umami, tot ce poate fi mai bun. Si NU, domnilor, NU se strica, pentru ca rolul frigiderului de maturare e exact asta, sa NU se strice carnea! Offf, deplâng pe cei care au văzut asta si au avut si nesăbuința sa ceara dar mai ales sa plătească sacrilegiul asta. Nu poți sa te numești steakhouse, sa dai (de fapt sa arunci) bani mulți pe un astfel de frigider si apoi sa nu ai habar ce sa faci cu el. Mai știi, poate chiar o sa ții borcanele cu sosuri tot in el. Da, se întâmplă si asta.
DESERT
Chef Signature Tiramisù- nu am putut sa-mi refuz masochismul care încă nu era pe deplin satisfăcut la Cosa si am cerut unul, doar era semnătura, esența anonimului chef. Fulgi de ciocolata rasa, muuuulta frișcă (ceea ce in sine e una din cele mai dure lovituri date oricărui italian care a stat lângă fusta lu’ bunica-sa când zdrobea căței de usturoi. Raportul pișcot-crema e disproporționat spre uscat, un singur strat de pișcot adică puțin. Ciocolata de deasupra, in loc de cacao, e doar in plus, nu aduce niciun câștig preparatului. Deși s-a dorit a fi o semnătură, e pentru mine indescifrabilă, ilizibila, n-am înțeles scrisul.
SERVIREA 9.5/10
Servirea la Cosa Ristorante e buna, fără sa strălucească in vreun aspect, dar nici nu deranjează.
CONCLUZIE
Cosa Ristorante si Steakhouse e departe de Ristorante, e departe de Steakhouse, e departe de Italia, e departe de o identitate proprie, e departe de ceva care sa îl scoată in evidenta in afara de un decor drăguț, dar e aproape de un cartier care poate avea nevoie de un stabiliment care sa-i ostoiască foamea fără prea mari pretenții de gust. Daca ai mai mult de 5 minute de mers pe jos pana la Cosa, mergi in alta parte.
Așteptări versus realitate: 5/10
Marketing-ul nu o sa înlocuiască niciodată gustul, marketing-ul nu o sa asigure niciodată constanta, marketing-ul nu o sa repare niciodată ceea ce tigaia nu știe sa facă.
Medie: 7.3/10 – Servirea si atmosfera sunt singurele elemente care ridica media.
Conținutul acestui articol NU este plătit, acesta NU este un advertorial și reprezintă doar o opinie, A MEA. Restaurantele pe care le vizitez nu știu de venirea mea înainte să se întâmple, sunt un client absolut obișnuit, de la intrare până la ieșire, cu tot cu plata.
Pe mine mă găsiți aici: https://www.facebook.com/emilmihailtatu
