Criza Covid-19 a dus la o explozie a maliţiozităţii faţă de patroni. Pe toate reţelele de socializare a fost afişată o bucurie, mai mult sau mai puţin voalată, faţă de situaţia, nu tocmai plăcută, în care se aflau unii dintre aceştia datorită pandemiei, ceva de genul:„Ia să-i vedem acum, că prea bine le mai mergea!” Acum şi versurile „ce bine îmi pare că ai luat ţeapă” prind contur parcă…Aşa, o formă nevinovată de exprimare a răutăţii şi invidiei…
Această stare de fapt îşi are originea în cei 45 ani de comunism? Să fie oare responsabilă amprenta celebrelor teorii egalitariste, nivelatoare, pusă pe generaţiile şcolite înainte de 1989? Literatura proletcultistă a acelor vremuri, un veritabil instrument ideologic de atunci, a marcat concepţia despre bogăţie, prin accentuarea conceptului de exploatare a omului de către om. În viziunea curentului proletcultist, cei care au deţinut fabricile şi uzinele erau doar exploatatorii nemiloşi ai clasei muncitoare! Un exemplu îl întâlnim în „Uzina vie”, a lui Alexandru Sahia, unde un muncitor de la o turnătorie, pe nume Bozan, este victimă a unui accident de muncă dar, nemilosul patron nu vrea să-l despăgubească. Şi Zaharia Stancu în „Desculţ” prezintă episodul când un boier hapsân a pus botniţă celor care îi culegeau via.Fac o scurtă precizare: ambii autori erau colaboraţionişti cu ştate vechi de plată, ai regimului comunist.
Din nefericire actualii patroni sunt consideraţi de către unele persoane, continuatorii „exploatatorilor” prezentaţi în literatura proletcultistă.
Un alt aspect, cu o contribuţie majoră la actuala situaţie ostilă, este modalitatea în care s-au format o parte din capitaliştii actuali. Aici, trebuie amintite privatizările dubioase prin care statul şi-a cedat activele pe doi lei! Acestei imagini i s-au alăturat şi acei care au dobândit întregul capital prin împrumuturi de la bănci de stat, bani pe care au „uitat” să- i returneze. Bine, să nu uităm că au fost ajutaţi de o justiţie flască, toropită, deja, de o epidemie de senilitate .Ulterior, băncile respective au intrat în vria falimentului şi, fireşte, cum bine ştiţi, paguba fiind suportată de întreaga populaţie.
Să ne amintim şi de anii 90 când expresia „Băi, privatizatule!” avea un puternic caracter peiorativ, deci nu era bine să te privatizezi…
O altă cauză culpabilă pentru această atitudine faţă de patroni este invidia. De ce el poate, şi eu, nu?! Să moară şi capra vecinului, sau a lui e mai frumoasă, de la caz la caz. Simţim nevoia de a identifica permanent inamici, şi să-i culpabilizăm pentru situaţia noastră.
Şi afişarea unei atitudini epatant-arogantă din partea unor patroni sau a copiilor acestora a generat un curent de ostilitate.
De asemenea, nu poate fi trecut cu vederea comportamentul acelor patroni ce au renunţat la poziţia de CEO, devenind vătafi în propria firmă, capitonată din plin cu rudele şi amantele sale.
Invidia a mai căpătat o formă. Oamenii au început să se întrebe: de ce patronii nu sunt la fel de generoşi ca statul-patron? Doar ştim cu toţii că acesta, statul-patron, este renumit pentru dărnicia sa… Răspuns simplu: patronul nu are viaţa aşa cristalină cum se crede. El se află permanent sub „teroarea” nemiloasă a contului de „profit şi pierdere”, pe când patronul-stat n-are nicio constrângere,sau chiar daca o are nu-l interesează. Acesta din urmă îşi ţine marea parte din angajaţi într-o poziţie tranchilizant-pasivă, e de gaşcă patronul-stat.. Atunci cum să ne mire că lucrătorii de la stat au făcut un fetiş din patronul lor?!
Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie! Ne aflăm pe băncile unei arene similară cu cele în care aveau loc luptele dintre gladiatori. În arenă se află „gladiatorii-patroni” aflaţi în dificultate. Ca spectatori suntem consultaţi pentru salvarea sau falimentarea respectivului „gladiator-patron”, prin celebrul gest cu degetul arătat în jos sau în sus. Oare care ar fi rezultatul? Sau poate s-ar face „Ole”, valul de pe stadioane pentru a marca bucuria scufundării unui patron? Bineînţeles, pe fundalul unui râs grotesc, ca în filmele lui Tarantino…
Nici Biblia nu este mai generoasă cu bogaţii! Exemplul cel mai concludent fiind povestea săracului Lazăr (Evanghelia dupa Luca cap. 16, vers), unde Lazăr moare şi este dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar bogatul ajunge în iad. Matei (25, 29) exprimă un alt mod de a produce „panică” şi invidie prin faptul că bogaţii vor deveni şi mai bogaţi.
Printre exponenţii curentului alergic la patroni se află aceia care au lucrat la stat toată viaţa. Aceştia nu şi-au asumat niciun risc niciodată. Poate există o mică excepţie, şi anume riscul de a traversa strada pe la trecerea pentru pietoni.
Spre consolarea noastră, nu suntem singura naţiune intrată în„ conflict afectiv” cu patronii! Scenariul acesta se repetă cu, nuanţe diferite, şi la alte naţiuni. În „Strategia- o istorie completă” (Ed. Litera, Bucureşti, 2018, p.653), Lawrence Freedman arată că imaginea patronilor este prezentată cu răutate ,,Rockefeller nu era singurul „baron al hoţilor”-Andrew Carnegie, Cornelius Vanderbilt, J.P. Morgan au fost ţinta unor acuzaţii asemănătoare”.
Ziaristul Jean-Louis Rheault scria:,,Am băgat de seamă un lucru: cu cât mai mulţi oameni îl ridică în slăvi pe întreprinzător în teorie, cu atât mai mult îl vor ridiculiza pe unul în carne şi oase atunci când îl vor întalni”.
Dar să fim oneşti: prezenţa noastră într-un hotel, magazin, restaurant, pensiune, salon de frumuseţe, etc este posibilă pentru că cineva a riscat şi a gândit altfel decât ceilalţi! În România, nivelul de privatizare al economiei depăşeşte 95%, ceea ce înseamnă că, aproape tot ce ne înconjoară, reprezintă sistem privat.
Este important, şi mai ales în contextul crizei provocate de pandemie, să aducem în atenţie rolul antreprenorilor, aceşti maratonişti ai riscului, în depăşirea crizei Covid-19. Antreprenoriatul nu trebuie să intre în depresia crizei coronavirus.
Adam Smith, sfântul patron al capitalismului, îi numea „aventurieri” pe întreprinzători, iar Joseph Schumpeter îi vedea pe întreprinzători ca pe inovatori (apud „Economia pe canapeaua lui Freud”, Sedlacek Tomas, Oliver Tanzer, Ed. Pub., pg.71)
Probabil, când conceptul „stakeholder” (Forumul de anul acesta, de la Davos, a adus în atenţie acest deziderat) va fi funcţional, imaginea patronilor va fi cu mult îmbunătăţită. Cu alte cuvinte, scopul firmei să combine îmbogăţirea acţionarilor cu îmbunătăţirea calităţii vieţii a celorlalte părţi implicate: clienţi, angajaţi, furnizori, mediu, societatea.
Un plus de imagine patronilor îl poate aduce şi curentul ”Corporate Social Responsibility”, adică implicarea în problemele sociale, a companiilor.
Nicholas Taleb, în „Antifragil-ce avem de câştigat de pe urma dezordinii” (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2014) afirmă că „activitatea de întreprinzător este una riscantă şi eroică, necesară pentru creşterea sau pentru simpla supravieţuire a economiei” şi „ca să progreseze, societatea modernă ar trebui să-i trateze pe întreprinzătorii falimentaţi în acelaşi fel în care îi tratează pe soldaţii morţi, poate nu cu tot atâta cinste, dar folosind aceiaşi logică”.
O chestiune de bonton în situaţia crizei generate de Covid-19 ar fi să se acorde status-quo-ul patronului de persoană vitală pentru mersul economiei . Educaţia antreprenorială a populaţiei poate contribui la mai buna înţelegere a ceea ce înseamnă calitatea de antreprenor. „Ziua Întreprinzătorilor din România” organizată anual la sfârşitul lunii mai, poate aduce un plus de imagine pentru patroni dacă ar fi sărbatorită cu mai mult fast şi ar fi mai mult mediatizată.
Articol publicat inițial pe Ziarul Financiar
