După părerea mai multor analiști, România parcurge cea mai benefică perioadă din istoria sa din punct de vedere economic, social și politic. Avem orașe care pot rivaliza din punct de vedere al dezvoltării cu orașele dezvoltate din Europa și cu toate acestea, ne situăm la coada acesteia când e vorba de un clasament al prosperității, al nivelului de trai, al calității vieții sau al calității actului medical.
În încercarea de a sintetiza nevoile României m-am folosit de Piramida lui Maslow doar pentru a schematiza și sistematiza mai clar nevoile momentului. Este o modalitate de a versatiliza această structură concepută pentru oameni, pentru a le arăta nevoile pe nivelurile de ascensiune în viață. Am încercat să adaptez această piramidă a nevoilor la nivelul României. Dacă în vârful piramidei pentru oameni avem ca finalitate „împăcarea cu sine” pentru o țară am considerat „starea de normalitate și prosperitate” sau o țară din care nimeni nu vrea să mai plece. Împăcarea cu sine din vârful piramidei ar fi echivalentă cu „statul funcțional”, cel care ar duce la depășirea stării de resemnare mioritică și îndeplinirea dezideratului „vrem o țară ca afară”.
Articolul este despre nevoile României pentru a deveni o țară ok, prosperă, normală din care să nu mai emigreze nimeni, ba mai mult, să-i vină cetățenii înapoi. Piramida lui Maslow aplicată României încearcă să identifice nevoile de moment pentru a depăși situația de codașă a Europei, sau cum putem evada din această stare.
Prezentele rânduri mi-au fost inspirate din cartea „De ce eșuează națiunile, originele puterii, ale prosperității și ale sărăciei”, în care autorii Daron Acemoglu (profesor la Massachusetts Institute of Technology) și James A.Robinson (profesor la Universitatea Harvard) neagă teoriile populare ale sărăciei: (a) ipoteza geografiei, (b) ipoteza culturală, (c) ipoteza ignoranței cantonându-se în zona instituționalului.
Oare sunt valabile aserțiunile autorilor și pentru România? Care ar fi nevoile României pentru acest moment? Unde ar trebui să șurubărim mai mult pentru a depăși această stare? Sau care sunt ingredientele pentru a fi performanți?
Am considerat pentru acest articol Piramida lui Maslow cu cinci niveluri: (a) nevoi primare, (b) nevoia de securitate, (c) nevoia de apartenență la un grup, (d) nevoia de stimă, (e) starea de normalitate și prosperitate (stat funcțional).
Dacă analizăm piramida pe nivelurile (b), (c), (d), ne dăm seama că la aceste niveluri cerințele sunt îndeplinite.
Astfel, pentru nivelul (b), nevoia de securitate, este evident faptul că România, membru al NATO, are îndeplinită această nevoie. Maslow enunțase pentru acest nivel, nevoia de siguranță pentru ziua de mâine, din punct de vedere al resurselor.
Nivelul (c), nevoia de apartenență la un grup, este bifat. România este membru al Uniunii Europene, un club elitist, din care face parte încă din anul 2007, alături de alte 27 de state.
Și nivelul (d) este îndeplinit. România este o țară respectată în lume, este membru al mai multor organizații internaționale, a participat la misiuni de menținere a păcii în diverse zone de conflict. A făcut parte din coalițiile care au acționat în zonele fierbinți ale mapamondului, cu scopul vădit de a instaura pacea.
Probabil cele mai multe lipsuri le avem la primul nivel(a), nevoi primare. Aici aș începe cu nevoia pregnantă ca România să devină un stat meritocratic în care să fie promovată competența, meritul individual și știința de carte. În momentul de față loialitatea este mai importantă decât competența. Asistăm la o dezvoltare fără precedent a tulpinilor anti-meritocrație și anti-competență. Șefii preferă să se înconjoare de slugi teribil de loiale, selectate de firma de recrutare, care este partidul. Fake-urile și blank-urile au populat toată administrația, iar știutorii de carte sunt mai rari decât zimbrii carpatini. Declarativ, cu prune-n gură, toți politicieni clamează prin panglici reformatoare, că vor un stat meritocratic, dar în realitate nu fac nimic pentru acesta. E nevoie și de un culturism intelectual în toată administrația.
O administrație publică performantă este nevoia, poate cea mai stringentă, a momentului. Toată administrația trebuie să iasă de sub patrafirul partidelor și să se pună în slujba cetățeanului. Noblețea serviciului public trebuie să devină un deziderat pentru toată administrația publică. În momentul de față asistăm la o replicare (clonă) a partidelor în administrația publică, cei numiți de partid, venind cu input-ul de la organizație. Administrația funcționează acum ca o castă birocratică kafkiană, dominată de o autosuficiență cronică și nefasonată de hemoragia de diplome (cartoane!) care a devenit endemică în această structură. Ani la rând aici s-a mimat administrația, rezultatul fiind, fară doar și poate, malpraxisul administrativ. Supraviețuirea în administrația publică depinde în exclusivitate de o serie întreagă de favoritisme politice, de relații, conexiuni și alte compromisuri. Funcționarul public devine pe zi ce trece din ce în ce mai obturat de partid, asteptând indicații (prețioase!) de la acesta. Modelul de funcționar public „garantat politic” trebuie să fie de domeniul trecutului. Partidul, adică cel care a pătruns pestilențial în structurile statului, este influencer-ul de bază din administrația publică.
Reengineering-ul instituțional trebuie să ocupe un loc central în activitatea de modernizare a statului. Se impune internalizarea europenismului la toate nivelurile administrației publice. Trebuie regândite și reproiectate toate metodele de funcționare a instituțiilor. Toate instituțiile trebuie să devină instituții incluzive care să ofere indivizilor stimulente de participare creativă și o accelerare a dezvoltării (Modernitatea Românească, 2014, p.16). Tot în această lucrare se afirmă că performanțele economice, sociale sau politice sunt, de fapt, performanțe instituționale. Conceptul de instituții se referă la reguli, norme sociale și modelele mentale care le corespund.
Credibilizarea educației și a meritului individual la pachet cu oferirea de stimuli pentru încurajarea învățării sunt need-urile momentului, în contextul în care degradarea instrucției universitare s-a cronicizat. Educația este ADN-ul unei nații, este sistemul de operare al acesteia. Întreg sistemul de învățământ trebuie să-și facă „rapelul”. Natura contagioasă a lipsei de știință de carte a paralizat structurile statului. Am citit (undeva) că bogăția unei țări izvorăște dintre coperțile cărților pe care oamenii le citesc. E nevoie de un învățământ performant care să corespundă necesităților momentului.
O infrastructură de transport (autostrăzi, căi ferate), medical (spitale) și educațională (școli demne de secolul al XXI-lea) sunt nevoile momentului, știindu-se prea bine cu ce deficiențe ne confruntăm.
În concluzie, avem satisfăcute nevoile din nivelurile superioare ale Piramidei lui Maslow, mai puțin ultimul nivel, cel al statului funcțional, dar nu le avem îndeplinite pe cele primare, de la bază. Pentru a deveni un stat funcțional, prosper și normal trebuie șurubărit la acest nivel, întrucât aici sunt centrii de acupunctură. Dar cine are curajul să tulbure „Pax Romana” luminată de candela bugetarismului?
