La data de 10 septembrie 1989, nava de pasageri „Mogoşoaia“ (pavilion: România, 225 trb., construită în anul 1975) a fost colizionată de împingătorul „Petar Karamincev“ (pavilion: Bulgaria, comandant: Gheorghi Petrov Anghelovski, căpitan secund: Nedelkev Petrov) şi s-a scufundat la mila 180, în dreptul localităţii Grindu. 

Din convoiul bulgăresc făceau parte 6 barje, dispuse pe două rânduri, având o lungime totală de 191 metri şi lăţimea de 37,50 m. 

Barjele transportau 9.800 tone minereu de fier, deplasându-se în amonte, spre portul Russe (Bulgaria). 

Echipajul pasagerului românesc era format din: Ion Postolache – comandant (n. 01.04.1939), Emil Ilicenco – ofiţer pilot (n. aprilie 1948), Gheorghe Manole – mecanic-şef (n. 05.11.1945), Laurenţiu Nenciu – şef de echipaj (n. aprilie 1965), Daniel Sava – marinar (n. 30.11.1967), Remus Badiu – marinar (n. ianuarie 1966), Gigel Anghel – motorist (n. 30.01.1965), Eugen Lazăr – motorist (n. 19.12.1967), Ioniţă Hodorogea – electrician (n. 03.06.1958) şi Dan Coadă – ajutor mecanic (n. 16.11.1965). Au lipsit din echipaj Florică Piciorgros – pilot ofiţer fluvial, şi Milica Cocoş  – bucătar.

De precizat că, înainte de producerea acestei catastrofe, nava de pasageri „Mogoşoaia“ a mai fost implicată în două accidente grave (primul, la data de 27 octombrie 1982, când a fost colizionată de nava sovietică „Volga“, şi, al doilea, în anul 1988, în timpul unei acostări la pontonul din localitatea Grindu). Cele două accidente s-au soldat cu mari pagube materiale, dar fără victime în rândurile pasagerilor şi ale echipajelor.

Duminică, 10 septembrie, la ora 08:00, nava „Mogoşoaia“ urma să plece în cursă  din Galaţi (pontonul nr. 918, situat la Km 150,5) spre comuna Grindu, aflată pe malul tulcean al Dunării, la câţiva kilometri în aval de Galaţi (la data de 10 septembrie 1989, nava de pasageri „Mogoşoaia“ efectua curse regulate de pasageri după graficul orar din anul 1986, aprobat de Departamentul Transporturi Navale – D.T.N.; conform acestui orar, nava staţiona noaptea la pontonul nr. 967 din satul Grindu, iar a doua zi dimineaţă pleca în prima sa cursă către Galaţi – n.a.).

Nava avea la comandă pe Ion Postolache (37 de ani vechime în navigaţie; din anul 1989 deţinea şi brevet de pilot fluvial categoria B), care, din cauza ceţii dense, a decis ieşirea navei din port cu 10 minute mai târziu decât era prevăzut (Postolache Ion îl înlocuia pe comandantul titular al navei, Raicu Ionel, căpitan fluvial de doi ani pe pasagerul „Mogoşoaia“, care solicitase să rămână în concediu din zilele de recuperări).

La bord se aflau 213 (???) pasageri: femei (una dintre femei, Daniela Alecu, 16 ani, din Grindu, era însărcinată în luna a 9-a), bărbaţi, bătrâni (cel mai în vârstă dintre bărbaţi a fost Neculai Zaharia, 82 ani, din Galaţi; cea mai în vârstă dintre femei a fost Maria Manolache, 64 ani, din Grindu) şi copii (cei mai mici dintre copii au fost Elena Cocu, 2 ani, din Galaţi, Daniel Colică, 2 ani, din Galaţi, Anca Malihen, 2 ani, din Galaţi, Gelu-Marian Malihen, 2 ani, din Galaţi, şi Daniel Manolache, 2 ani, din Galaţi) şi cei 10 membri ai echipajului.

Cifrele referitoare la nr. de pasageri aflaţi la bord, dar şi cele referitoare la nr. victimelor sunt controversate; conform documentelor din dosarul nr. 2.710/ 1991 de la Tribunalul Galaţi, în catastrofă şi-au pierdut viaţa 216 oameni, dintre care 207 pasageri şi 9 membri ai echipajului; există unele mărturii potrivit cărora numărul cadavrelor a fost peste 320!

În vinerea ce trecuse se dăduseră raţiile la ulei, zahăr şi carne, motiv pentru care mulţi dintre gălăţeni duceau rudelor lor de la Pisica de-ale gurii, cei mai mulţi dintre aceştia fiind navetişti localnici, pescari şi lucrători portuari. 

În general, îndeosebi în zilele de duminică, la începutul toamnei sau în preajma unor sărbători, cursele Galaţi-Grindu erau foarte aglomerate în ambele sensuri, pasagerii fiind nevoiţi să se îngrămădească la clasa a II-a şi pe coridoare (salonul de clasa I nu se deschidea decât pentru oficialităţi sau pentru ocazii speciale; oamenii aproape că se obişnuiseră cu acest aspect, iar unii nici nu ştiau de existenţa unui salon de clasă superioară). 

De reţinut că, pe Dunăre, era ceaţă, un fenomen obişnuit pentru acea perioadă a anului. Iniţial, timonierul anunţase că nu va pleca în astfel de condiţii, dar, la un moment dat, ceaţa a dat semne că se va împrăştia, iar „Mogoşoaia“ s-a pus în mişcare. 

Convoiul bulgăresc era format din şase barje încărcate cu minereu de fier şi împingătorul „Petar Karamincev“, care, împreună, aveau o lungime totală de 191,00 metri, o lăţime de 37,50 metri şi se deplasau în amonte, spre portul Ruse.

COLIZIUNEA

Coliziunea dintre pasagerul românesc şi convoiul bulgăresc de barje s-a produs la ora 08:20. 

Lovitura a fost violentă şi devastatoare. Impactul s-a produs la o distanţă de 36,85 m de geamandura roşie (Mila 79) care limitează extremitatea dreaptă a şenalului navigabil şi a provocat împingerea în amonte cu 51,44 m a navei româneşti, în timp ce întregul convoi bulgăresc a fost împins înapoi cu circa 25,00 metri.

„Mogoşoaia“ a primit lovitura în plin, s-a aplecat brusc, apoi a revenit pe linia de plutire, după care s-a înclinat din nou, s-a răsturnat (din unele mărturii ale supravieţuitorilor, unii dintre ei alergau pe pereţi în timp ce nava se răsturna!) şi s-a scufundat într-un zgomot înfiorător de fiare rupte şi contorsionate, pe un fundal de urlete de panică, disperare şi groază. 

Ulterior, scafandrii au reperat nava pe fundul Dunării, aşezată pe chilă, la 200 metri aval de locul coliziunii şi la 198 metri de malul stâng, la o adâncime de 22 metri. Împingătorul bulgăresc a călcat efectiv peste nava-pasager românească, a prins-o şi a băgat-o sub apă, transformând nava în cavoul de fier numit „Mogoşoaia“. 

Oamenii aflaţi în navă şi pe aceasta au avut parte de o moarte groaznică. Când pasagerul intrase deja sub apă şi se rostogolea (potrivit unor mărturii, rostogolirea navei pe fundul Dunării ar fi durat circa opt minute!) pe fundul Dunării, se auzeau încă ţipete disperate după ajutor! 

FAMILIE CU NOUĂ MORȚI

Unele cadavre au ieşit la suprafaţă prin câteva orificii, împinse de presiunea apei, au fost luate de şuvoi şi abia peste câteva zile au fost descoperite prin Deltă, transformând Dunărea într-un fluviu al morţii (cadavrul lui Mihai Cristea a fost găsit după 9 luni, în primăvara anului 1990, la 200 km în amonte, la Călăraşi; se presupune că a fost agăţat de o ambarcaţiune în timp ce plutea în aval de locul unde s-a produs nenorocirea şi cărat până la locul unde a fost descoperit; trupul neînsufleţit al celei care a fost Victoria Deju a fost găsit după un an şi 9 luni de la producerea catastrofei; copilul Valerică Vasile Pletea, 10 ani, a fost găsit pe malul bulgăresc al Dunării, la circa o lună şi jumătate după accident; bulgarii l-au înmormântat, dar i-au păstrat hainele pentru identificare; tatăl său a aflat despre aceasta abia la 22 martie 1990 şi a făcut toate demersurile pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale fiului său; el a suportat toate cheltuielile pentru dezhumare, sigilare şi transport, cheltuieli pe care nimeni, niciodată, nu i le-a decontat!). 

Între fiarele contorsionate de coliziunea cu convoiul de barje şi de presiunea apei, sute de oameni au încercat disperaţi să se salveze, dar doar câţiva dintre cei care nu au avut loc în cabine şi rămăseseră pe puntea navei au reuşit să sară pe barjele care loviseră mortal pasagerul românesc (doar 7% dintre pasagerii de pe „Mogoşoaia“ au supravieţuit; cel mai tânăr supravieţuitor al catastrofei a fost Eugen Malihen, 4 ani – împliniţi cu patru zile înainte de naufragiu; el a fost pescuit din apele Dunării în timp ce se ţinea strâns, cu ambele mâini, de toarta unui bidon gol de 5 litri; copilul face parte din familia care a înregistrat cel mai mare număr de victime: 9 morţi; familia Malihen a pierdut 2 băieţi, două nurori şi 5 nepoţi; cel mai în vârstă supravieţuitor a fost Alexandru Bondărescu, 65 ani, care s-a salvat aruncându-se într-un vârtej ce l-a scos dincolo de barjele bulgăreşti; a decedat în 1995; au rămas peste 100 de copii orfani de unul sau ambii părinţi). 

Foarte puţini au fost şi cei care, ca printr-o minune, au fost scoşi la suprafaţă de presiunea apei. 

În urma tragediei au murit 207 oameni (bărbaţi, femei şi copii) dintre cei 223 pasageri, inclusiv 9 membri ai echipajului (a scăpat numai Daniel-Laurenţiu Nenciu – şef de echipaj). 

Despre catastrofa navei „Mogoşoaia“ a apărut o ştire lapidară în presa locală abia după trei zile de la producerea tragediei, în timp ce posturile de radio „Europa liberă“ şi „Vocea Americii“ au relatat despre catastrofă chiar în seara aceleiaşi zile, ştirea fiind preluată de mass-media internaţională. 

Pe data de 13 septembrie 1989, în cotidianul „Viaţa nouă“ (Galaţi), a fost publicată o ştire, pe cât de lapidară, pe atât de eronată, intitulată „Accident naval pe Dunăre“, ştire în care numele navei româneşti nici nu a fost menţionat; de asemenea, nu s-a scris absolut nimic despre pierderile de vieţi umane, ci s-a amintit numai de… supravieţuitori: 

„Duminică, 10 septembrie, pe Dunăre, în aval de Galaţi,în condiţii de vizibilitate redusă, o navă românească de pasageri s-a ciocnit cu un remorcher care naviga sub pavilion bulgar. Ca urmare a ciocnirii, nava românească de pasageri s-a scufundat. Din cei 169 de pasageri şi 10 membri ai echipajului, au fost salvate 18 persoane. Operaţiunile de salvare continuă. La indicaţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu s-a constituit o comisie guvernamentală pentru a cerceta la faţa locului cauzele producerii accidentului“.

Pe data de 14 septembrie, a doua zi, în aceeaşi publicaţie a apărut un alt articol, în care se anunţa deschiderea la C.E.C a unui „cont al omeniei“ destinat ajutorării rudelor şi urmaşilor victimelor.

RANFLUAREA EPAVEI

După numeroase încercări, scafandrii de la unitatea militară 02145 din Mangalia (aparţinând Marinei Militare) nu au reuşit scoaterea epavei, aceasta fiind ranfluată după cinci zile de la catastrofă, de specialiştii de la A.F.D.J. Galaţi.

 

Ranfluarea epavei a fost copleşitoare, sinistră, emoţionantă:

„Întâi au răsărit coşul de fum şi gruiul bărcii de salvare din pupa. Coşul de fum atârna de două cabluri puternice legate de una din macaralele plutitoare. (…). Apoi, pe rând, s-au putut vedea parapeţii cu plasele lor de sârmă, copertina şi o parte din puntea superioară. Un odgon gros şi bine întins este tras de nava «Voinicul». O a doua macara plutitoare, «Vulcan», de acelaşi calibru ca şi «Atlas», trăgea uşor, în sus, printr-un cablu separat, partea opusă a navei. (…). Pe partea de jos a peretului alb al cabinei de comandă, lângă un colac de salvare, atârnă o cruce mare, neagră, care iese doar pe jumătate din apă. Spectacolul oferit este zguduitor. Mirosul acela îngrozitor, care persistă în apropiere, îi încremeneşte pe toţi. Macaralele şi toate celelalte utilaje se opresc dintr-o dată, ca la comandă, din lucru. (…). 

La ranfluarea epavei „Mogoşoaia“ au participat: Pavel Aron – ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, contraamiralul Gheorghe Anghelescu – ministru adjunct în Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi şef al Departamentului Transporturilor Navale (în perioada 1980-1989), generalul Constantin Nuţă – adjunct al ministrului de Interne şi şef al Inspectoratului General al Miliţiei (funcţii pe care le-a îndeplinit până în decembrie 1989), generalul Nicolae Popovici – procuror general; după două zile de la demararea operaţiunilor de ranfluare a epavei, ministrul Pavel Aron, fiind pus în dificultate profesională de ceilalţi specialişti şi simţindu-se inutil, a revenit la Bucureşti, conducerea operaţiunilor fiind încredinţată contraamiralului Gheorghe Anghelescu; de asemenea, de la Bucureşti a participat şi un adjunct de la Securitate, despre care ing. Cristea Octavian spune că nu făcea altceva decât să ameninţe în stânga şi în dreapta că va aresta pe oricine nu-i ascultă ordinele.

RECUPERAREA CADAVRELOR

«Un mort, un mort! Îl ia curentul şi-l duce la vale, tovarăşe ministru!» – se aude, la un moment dat, un glas care îngheaţă până şi zgomotul înfundat al motoarelor. 

Toţi aşteptau momentul acesta. Să vadă primul cadavru. Şi iată că a venit. S-a desprins singur, nu se ştie de unde, şi a luat-o încet, pe apă, la vale. Pluteşte cu faţa în sus. I se vede capul, negru şi umflat, o parte din trupul acoperit cu un pulover, care pocneşte din nasturi, şi o mână, cea stângă, îndreptată în sus. 

Apa îl poartă liniştit, la vale, iar cadavrul intră şi iese intermitent, câte puţin, la suprafaţă. (…) Un alt cadavru apare lângă promenadă, dar rămâne acolo înţepenit, agăţat, probabil, într-o sârmă.

Pe «Mogoşoaia» începe să se distingă, încetul cu încetul, cabina de comandă. Un munte de tablă se desprinde uşor din apă. Pe ferestrele sparte ale cabinei se întrezăresc aparate de bord, cadrane, manete, butoane. Privirile caută febril cadavrele celor care ar fi trebuit să fie acolo, dar până la fundul cabinei mai e. Apare şi aripa de tablă pe care stă scris, cu litere negre, de-o şchioapă, cuvântul acela devenit, de câteva zile, magic şi înfiorător: M O G O Ş O A I A. Nici măcar o literă nu era deranjată.

Câteva cadavre se desprind şi ies printre bănci şi ţevi. Doi scafandri şi un marinar pornesc înspre ele cu o barcă. (…) Scafandrii nu pot trage cadavrele după ei, cu barca. 

După ce le desprind, le dau drumul pe apă, făcându-le vânt să poată ocoli obstacolele şi să se înscrie pe o traiectorie către navele care aşteaptă în aval. 

(…) Puţin mai jos, la vreo zece metri, se află un cadavru, care stă nemişcat, deasupra apei. Pare agăţat de ceva, altminteri nu se explică de ce nu se duce la vale. Un scafandru încearcă să se îndrepte către el, dar se opreşte. (…) Sunt prea multe cadavre. Peisajul este copleşitor. 

Nu se mai zbiară pe punţile de comandă, comenzile sunt date cu glas mai domol, chiar şi difuzorul contraamiralului (referire la contraamiralul Anghelescu Gheorghe, 1934-2008 – n. red.) nu mai ţipă ca mai devreme. 

(…) În vale, navele patrulează de colo-colo. Parcă se desfăşoară, în taină, un mare concurs de pescuit. (…) Şalupele din josul Dunării trag după ele bărci. Sunt din ce în ce mai îndrăzneţe, se apropie încet-încet de locul acela. Cu mare prudenţă, dar constant.

(…) Nava este îndreptată, încetul cu încetul. În urma acestor operaţii se ivesc de sub apă primele ferestre ale salonului de clasa a II-a. Se presupune că acolo sunt cei mai mulţi înecaţi. Toţi îşi îndreaptă privirile într-acolo. Pe geamurile sparte încep să se vadă cadavre umflate, mâini atârnând pe ferestre, capuri sprijinite pe tocuri. 

Scafandrii nu mai prididesc cu cadavrele. Sunt prea multe şi nu mai fac faţă. Le apucă de mâini sau de picioare şi le împing în aval. Unele sunt cu faţa în sus, altele cu faţa în jos. Nimeni nu stă să recunoască pe cineva. Sunt, fără excepţie, umflaţi ca nişte butoaie. Capul, burta şi pieptul, maîinile şi picioarele, toate sunt umflate ca nişte mingi care stau să explodeze. Unii au mâinile încleştate de stâlpi, alţii sunt îmbrăţişaţi. 

Sunt ciorchini de cadavre, încleştate parcă într-o veşnică unire. Sunt scoşi din salon, sunt traşi pe ferestre, apoi îndreptaţi şi împinşi să urmeze cursul apei. (…).

Deasupra apei apar multe bagaje: genţi, plase, saci, sacoşe, bucăţi de haine rupte agăţate de ţevi. O parte din ele se scurg la vale. Obiectele care pot fi pescuite de marinari sunt aruncate, claie peste grămadă, pe puntea superioară a «Mogoşoaiei». 

Un marinar, care se întinde pentru a apuca mâna unui cadavru, găseşte în drumul său o poşetă, pe care o agaţă de curea şi încearcă să o arunce sus, pe punte. Cei de pe puntea de comandă observă gestul marinarului şi-i strigă puternic, prin porta-voce: «Leag-o de mână! Leag-o de mână!». La început, marinarul nu înţelege despre ce este vorba. Apoi, auzind îndemnurile repetate, îşi dă seama că se vorbea de poşetă şi cadavrul descoperit de el. Deşi este vizibil că nu-i face mare plăcere, leagă, cum poate poşeta aceea de mâna cadavrului, după care îl trage şi pe acesta afară.

Scafandrii roşii (referire la culoare roşie a costumelor de scanfandru, confecţionate din neopren – n. red.) duc greul acţiunii. Se strecoară prin ferestrele sparte şi trag afară cadavrele pe care le întâlnesc. Apare o bicicletă aşezată chiar în calea lor pe punte. Se află lângă o fereastră pe care se zăresc doi morţi încleştaţi. Scafandrul din apropiere înaintează cu dificultate. Labele din picioare îl incomodează. Trage bicicleta într-o parte. Se uită la ea, o studiază atent. Cineva comentează că bicicleta este întreagă. Marinarul o ridică, apoi, deasupra capului şi o aruncă pe puntea superioară.

Bărcile pisicanilor (referire la locuitorii din localitatea Pisica – n. red.) se apropie din ce în ce mai mult de epavă. Nu au voie, dar nimeni nu-i mai alungă. Îşi strâng morţii în linişte, îi leagă câte trei-patru, unul de altul, şi pornesc, într-o linişte deplină, către bac. 

Morţii nu sunt duşi acasă. Dispoziţia este să se amenajeze în portul Docuri câteva magazii, pentru a depune cadavrele, a le identifica, a le face autopsia, a le elibera certificatele de deces şi, abia după toate astea, să fie predate urmaşilor şi transportate acasă, pentru a fi înmormântate.

Morţii sunt înghesuiţi, unul lângă altul, pe un bac. Aici sunt acoperiţi imediat cu pături sau cearceafuri ude. Totul se face cu mare grabă. Mortul nu trebuie să stea prea mult timp descoperit la aer, pentru că îşi schimbă culoarea şi apare pericolul să nu mai poată fi recunoscut. Cei care îi manipulează se retrag imediat la distanţă mare, după ce îi aşează pe punte. Mirosul este absolut înfiorător. 

Îi descarcă pe punte şi-i aşează cu faţa în jos, pentru a nu le vedea figurile hidoase. Un mahăr din cabina de comandă le strigă să-i întoarcă cu faţa în sus. Ei refuză. Mahărul ţipă. Îi ameninţă că le desface contractul de muncă. Aceştia execută până la urmă ordinul, dar nu înainte de a trage – chiar în faţa şefului lor – câte o înghiţitură dublă de coniac. Este un coniac albanez, de gust îndoielnic, dar preferat pe vremea ceea de marinari. (…).

Pe suprafaţa apei, cadavrele încep să se îndesească. Scafandrii le împing afară din saloane. Se grăbesc, vor să scape odată de coşmarul acela. Ritmul îi sufocă, însă, pe cei care le pescuiesc. Prin radiotelefon se dă dispoziţie să se încetinească ritmul eliberării din epavă a cadavrelor. Apare pericolul ca acestea să nu mai poată fi pescuite la timp din Dunăre.

Morţii plutesc încet la vale. Unii pe spate, alţii cu faţa ascunsă în apă, cu una sau ambele mâini ridicate deasupra capului, cu picioarele crăcănate, umflaţi peste măsură, plutesc tremurat ca nişte vaporaşe lăsate în voia sorţii. Feţele lor sunt majoritate vinete, desfigurate. Sunt acoperite cu mâl gros de culoare neagră, ca de altfel şi încheieturile acolo unde se pot distinge. Bărcile aleargă la deal şi la vale şi le aţin calea.

Un bătrân pescar, aflat într-o barcă, se apropie de un cadavru. Este un copil şi se pare că-l recunoaşte. Vâsleşte încet, cu lacrimi în ochi. Îl trage şi îl ridică în braţe. Îl aşează pe fundul bărcii. Nu spune nimic. Îngenunchează aproape. Îl mai priveşte o dată de deasupra, îşi acoperă, cu ambele mâini, faţa plină de lacrimi şi rămâne câteva secunde livid, în această poziţie. Apoi, îşi şterge lacrimile cu dosul mânecii, apucă vâslele şi porneşte tăcut, cu barca la vale.

Printr-o jumătate de fereastră, un scafandru trage cu putere un cadavru din salon. Este greu. Este prins de ceva şi nu reuşeşte să-l desprindă. Îşi cheamă în ajutor colegul din apropiere şi trag amândoi leşul afară. În cale se află un parapet peste care cadavrul trebuie trecut. 

Îl urcă pe jumătate deasupra ţevii de metal, dar o mână a mortului rămâne agăţată în apă. Scafandrii nu înţeleg ce se petrece. Mâna aceea nu vrea să se desprindă. 

Unul din ei bâjbâie cu mâna pe sub apă, încercând să descopere ce anume le stă împotrivă. Celălalt, singur, împinge leşul dincolo de parapet. Sub apăsarea greutăţii din partea opusă, mâna mortului se desprinde dintr-o dată şi trece peste parapet. Însă, nu singură. În pumnul încleştat atârnă o altă mână. Cei doi scafandri militari rămân înmărmuriţi. Mâna aceea pe care abia au putut-o desprinde, ţinea strâns cu putere, o mânuţă ruptă din braţul unui copil. (…)“ (Sursa: Petre Rău, 1999, „«Mogoşoaia» – istoria unei tragedii“, Galaţi: S.C. „Porto-Franco“, pag. 96 – 103).

GROZĂVIA TRAGEDIEI

Dimensiunile tragediei au fost uriaşe: familii ale căror membri au dispărut cu toţii, iar din altele au dispărut patru, cinci sau mai mulţi membri (în satul Grindu – sau Pisica, cum îi mai spun sătenii – nu există familie care să nu fi avut cel puţin o victimă rudă apropiată, pierdută în catastrofă), aşteptarea şi identificarea victimelor (unii oameni nu îşi mai recunoşteau morţii deoarece aceştia intraseră în descompunere şi ajunseseră să semene între ei!), imaginile cutremurătoare din port cu sute de cruci şi sicrie îngrămădite de-a valma, şirurile de oameni îndoliaţi care aşteptau sosirea unui alt transport de cadavre şi statul la rând pentru a ajunge să-şi recunoască părinţii, copiii, rudele sau cunoscuţii decedaţi în groaznicul accident, corturile pline de morţi (erau corturi separate pentru cadavrele adulţilor şi cele ale copiilor), ţipetele şi bocetele celor care îşi recunoşteau pe cei dragi (unii ţipau să vină Ceauşescu, pentru că era o tragedie naţională pe care trebuia să o cunoască şi să o vadă preşedintele ţării) sunt numai câteva dintre amintirile terifiante ale tragediei (a existat o cerere din partea locuitorilor comunei Grindu de a se decreta doliu naţional, dar, la vremea respectivă, solicitarea nu a convenit regimului comunist totalitar). 

După recuperarea din epava navei şi pescuirea lor din apele Dunării, cadavrele erau duse în portul Docuri.

Scenele petrecute aici au depăşi, cu siguranţă, cea mai bogată imaginaţie:

„Cei care aveau morţi în familie, erau aici şi aşteptau. Aşteptau înfriguraţi şi se rugau ca şi mortul lor să apară. Trecuseră cinci zile de când aşteptau. Unii au fost mai norocoşi: şi-au luat mortul acasă din prima zi. Dar aceştia erau foarte puţini. Majoritatea, însă, nu au avut o asemenea şansă. Au venit şi a doua zi, apoi şi a treia, şi a patra zi consecutiv. Asta era cea de-a cincea zi de aşteptare. Alţii au venit mai multe zile la rând, pentru faptul că aveau mai mulţi morţi în familie şi nu îi recuperaseră pe toţi.

Curtea era înţesată de oameni. Ei nu puteau, însă, pătrunde peste tot. De jur împrejur exista un cordon de militari care nu te lăsau să treci spre magazii sau spre debarcader, decât dacă erai chemat. 

Bacurile cu cadavre soseau la câteva ore. În schimb, bărcile ajungeau aici foarte des. Erau ridicate pe mal cu macaraua, care le agăţa cu nacela direct din apă.

Pe mal, în curtea întreprinderii, treburile păreau foarte bine puse la punct. Au fost pregătite din timp trei hale, cărora li s-au dat destinaţii în funcţie de cele trei categorii de morţi: bărbaţi, femei şi copii. Pe masivele uşi de la intrare aceste cuvinte stăteau scrise cu litere de-o şchioapă.

Oamenii stăteau în grupuri, nu discutau decât în şoaptă şi foarte rar. Când şi când se auzeau oftaturi prelungi. Câte cineva izbucnea într-un hohot de plâns, din care nu se oprea decât atunci când începea un altul. 

O bătrână din Garvăn, lângă un perete, se angajă într-un plâns care părea a fi la comandă. Îşi jelea fiica pe care tocmai a recunoscut-o. Fiica ei era căsătorită şi locuia la Grindu. Avea doi copii mici, două fetiţe, care rămăseseră fără mamă. Bocetul acela se prelungea. Bătrâna se apleca de la jumătate, se ridica şi iar se apleca, fără a se opri din jelit. 

O femeie mai tânără, alături, stătea cu mâna în bărbie, cu cealaltă îşi ţinea cotul şi mişca din cap, cu ochii plini de lacrimi. O privea disperată pe bătrână. Încercă să o liniştească, dar plânsul o podidi de-a devăratelea şi pe ea. O altă femeie s-a apropiat de ele, le-a luat pe amândouă de braţ şi le-a dat mai departe de locul acela.

Dinspre dane se auzeau lovituri sacadate de ciocane care băteau cuie în lemn. Se adăugau scânduri suplimentare de fiecare parte a sicrielor, se înălţau cu un lat de palmă. 

Era un sicriu anume pe care era scris deja, cu litere italice, frumoase: Postolache Ion. Era al comandantului navei «Mogoşoaia». Navrom-ul i-a comandat un sicriu special, ca semn de preţuire pentru rangul său în cadrul flotei fluviale.

Soldaţii care asigurau ordinea erau plictisţi şi obosiţi şi se plimbau pe porţiuni scurte, de colo-colo. Carturile le erau mereu prelungite.

De pe bărci, cadavrele acoperite cu cearceafuri erau transportate pe măsuţe metalice, de către patru soldaţi. Erau depuse pe mesele aflate lângă cele trei magazii pregătite să adăpostească morţii.

Cadavrele erau de nedescris (cele mai multe dintre cadavre erau deformate, umflate, cu încheieturile înţepenite şi umplute cu o mâzgă verzuie, cu braţele sau picioarele îndreptate în diferite direcţii; fiecare corp, expus la aer şi lumină, suferea transformări rapide ale culorii pielii, care devenea vineţie – n. red.). Prima impresie pe care ţi-o lăsau era aceea că niciodată nu vor putea fi recunoscute de cineva, nici măcar de cele mai apropiate rude.

Între debarcader, unde se descărcau, şi cele trei dane în care erau depuse, mirosul era imposibil de suportat. Toţi treceau pe aici, ţinându-se de nas. 

Medicii erau pregătiţi cu tot ceea ce era necesar: formol, vată, instrumente chirurgicale şi mese pentru autopsie, furtunuri pentru apă, etc. Echipa de medici legişti era din Constanţa. Erau medicii care şomaseră pe mal mai multe zile la rând. Abia acum aveau treabă cu adevărat. 

Venise şi rândul lor. Era o zi importantă pentru ei. Aveau de disecat cadavrele. Erau sufocaţi de treabă. Nu mai aveau timp şi răbdare. Nici măcar o ţigară nu terminau până apărea următorul cadavru.

Morţii veneau unii după alţii. Fiecare era trecut prin procedura de recunoaştere, după care intra în autopsie. (doar despre două victime se ştie că au fost recunoscute fără dificultăţi: Iordana Tuluceanu, 31 ani, din Galaţi (s-a presupus că, probabil, în urma spaimei prin care a trecut, femeia a suferit un atac de cord înainte de a se îneca), şi Costel Vrânceanu, 17 ani, din Galaţi; celelalte victime au fost recunoscute doar după anumite semne particulare, după hainele pe care le purtau sau după obiectele pe care le aveau asupra lor, inclusiv acte – n.red.).

După ce mortul era adus pe mal, se proceda în felul următor: 

– cu furtunul se arunca un jet puternic de apă pentru a îndepărta mâlul şi alte mizerii care acopereau cadavrul; în acelaşi timp sau imediat după asta avea loc procedura de recunoaştere; erau invitate presupusele rude apropiate ale mortului; dintre acestea nu toate erau în stare să asiste la acestă confruntare; recunoaşterea dura cel mai mult; confirmarea că mortul le aparţine conducea apoi la înregistrarea imediată a acestuia, după care se trecea la următoarea etapă;

– cadavrul era dus în magazia corespunzătoare, în funcţie de categoria de care aparţinea: bărbat, femeie sau copil;

– aici era despuiat complet de haine; i se tăiau hainele care mai atârnau, se rupeau cele care erau greu de dezbrăcat; toate hainele erau strânse grămadă; acestea, împreună cu obiectele găsite, erau apoi oferite rudelor spre a fi luate acasă;

– apoi, medicul, cu bisturiul în mână, începea autopsia; se făcea mai întâi o tăietură verticală, din dreptul pieptului până sub burtă; se apăsa cu ambele mâini, din toate părţile, pentru a se scurge apa din plămâni; se introducea, apoi, formol în burtă şi peste tot unde se considera necesar; se încercau unele cusături, făcute cu mare grabă; cel mai des se trecea direct la astuparea cu vată a unor părţi importante din corp: cele tăiate, faţa, gâtul, uneori şi mâinile sau picioarele care erau mai jupuite;

– în paralel, se întocmeau şi se eliberau certificatele de deces, după care morţii erau predaţi familiilor;

– urma spălarea mortului, de data asta spălarea creştinească, de către rude; apoi, acesta era îmbrăcat cu hainele aduse de acasă şi depus în sicriul dinainte pregătit; sicriele, care erau confecţionate pentru nişte oameni normali, erau aproape toate mai mici, în comparaţie cu dimensiunile supraomeneşti ale cadavrelor; de regulă, erau înălţate, adăugându-li-se deasupra câte o scândură; 

– transportul era, de asemenea, asigurat: erau urcate câte două-trei sicrie în câte o maşină, împreună cu însoţitorii acestora, şi se transportau acasă; cei de peste Dunăre erau trecuţi, de regulă, cu bacul;

– acasă, morţii erau trecuţi prin propria lor curte, fără a li se deschide sicriele, doar pentru a-şi lua rămas bun de la gospodărie şi de la cei dragi; apoi, erau transportaţi direct la cimitir.

(În cimitirul din satul Grindu a fost ridicat un monument în memoria victimelor tragicului accident naval; monumentul a fost ridicat în grabă şi are înscrise doar 78 de nume pe o placă de oţel inox, care poartă următorul text: 

„DUMNEZEU SĂ-I IERTE! Amintiţi-vă că la data de 10.09.1989, vasul de pasageri Mogoşoaia, care făcea cursa Galaţi – Grindu, la ora 8.10, ciocnindu-se de un vas bulgăresc, s-a scufundat, pierzându-şi viaţa surorile, fraţii, copiii şi părinţii noştri“ – n. red.).

Cimitirul «Cătuşa» se află cuprins între ieşirile spre Tecuci şi Brăila ale oraşului.

În acele zile de cumplită suferinţă, cimitirul era plin până la refuz. Nu se mai vedeau nici crucile mai vechi de lumea care împânzise spaţiul imens al durerii. Tot oraşul părea mobilizat aici. Mulţi erau învoiţi de la serviciu. Alţii nu mai trecuseră pe la serviciu de aproape o săptămână.

Oamenii stătea în jurul gropilor în care urmau să fie depuşi morţii lor. Unii alergau de la un mormânt la altul. Aveau mai mulţi morţi şi trebuia să-şi ia rămas bun de la fiecare.

Peste 60 de gropi au fost săpate una lângă alta, aliniate pe petru rânduri. Gurile lor descghise erau pregătite să înghită ceea ce Dunărea abia se încumetase să elibereze: morţii oraşului. Mai existau gropi şi în alte zone ale cimitirului, însă erau izolate. 

Zona principală, în care mormintele au fost săpate cu excavatorul, a fost rezervată special morţilor de pe «Mogoşoaia». Numărul mormintelor este impresionant. Oricine se cutremura şi îngheţa când le cuprindea.

Gropile erau luate la rând, dintr-un capăt în celălalt, pe măsură ce apăreau morţii în cimitir. Printre morminte alergau nişte copii ai nimănui, care se strecurau nepotrivit de veseli prin mulţime. Săreau peste morminte şi se zbenguiau. Se urcau pe mormanele de pământ proaspăt desţelenit. 

Din mormane se prăvăleau bulgări uscaţi în gropi. Câţiva oameni, vădit deranjaţi de neastâmpărul copiilor, le atraseră atenţia. Copiii s-au îndepărtat, dar au revenit imediat.

Preoţii nu mai pridideau cu slujbele. Erau mulţi (preoţi veniţi în ajutor din parohiile Zaclău, Garvăn, Jijila, Văcăreni, Galaţ – n. red.). Erau aproape toţi preoţii Galaţiului. Scurtau cât puteau slujbele. Cel mai des săreau peste ceremonia de pomenire. 

Stropeau coliva cu un pic de vin, o ţineau deasupra mormântului pentru a cânta scurt «Veşnica pomenire», apoi zgârâiau cu lopata pereţii mormântului şi se grăbeau spre un altul. «Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!» se auzea scurt ici colo. Cioclii intrau repede în acţiune. Aveau mult de treabă şi se grăbeau. În nici jumătate de oră mormântul era acoperit şi hăul acela devenea o ridicătură de pământ uscat în capătul căruia sălăşluia o cruce.

Era o lipsă acută de flori. Nimeni nu şi-a dat seama de asta. Doar maşinile care aduceau morţii aveau câteva flori în jurul sicrielor. De fapt, unii nici nu erau prea siguri că se aflau într-un cimitir. Nu erau suficiente prosoape, nu erau batiste, chiar şi lumânările lipseau.

Unii aşteptau cu mortul pe buza mormântului să vină un preot pentru a ţine slujba. Păreau livizi de durere şi oboseală. Ici-colo se vedea câte o fotografie înrămată a defunctului, ţinută deasupra sicriului sau sus pe mormanul de pământ din jurul gropii.

În aşteptarea chinuitoare, lumea comenta în şoaptă şi repeta întrebări de mult rămase fără răspuns: «I-a găsit pe amândoi?», «Avea şi copiii pe vapor?», «Câţi au fost?».

Crucile care se depuneau la capul mormintelor erau scurte şi înguste. Abia se vedeau după mormanul de pământ uscat care înconjura ornând mormântul.

Dinspre oraş veneau pe rând cortegii către cimitir. În faţa lor alergau câţiva copii. După ultima intersecţie, la ieşirea din oraş, toate coteau la stânga, către cimitir. De sus, din balcoanele blocurilor cu 10 etaje, se filma. Toţi care se aflau acasă se aflau pe balcoane.

Morţii erau aduşi cu maşinile. Camioane cu obloane lăsate, autoturisme break, taximetre şi alte vehicule care puteau fi folosite pentru a transporta un sicriu se îndreptau spre cimitir, mai repede decât ar fi făcut-o într-o zi obişnuită. Erau maşini care transportau câte două sau trei sicrie. Unii nu mai aveau răbdare să intre civilizat pe poarta cimitirului. Pătrundeau direct prin găurile din gardul de beton.

Femeile în doliu storceau lacrimi. Bocetele lor erau scurte, disperate, înăbuşite. Bărbaţii nu plângeau. Ei păşeau sobri pe lângă cortegii. Copiii se uitau nedumeriţi, şi la unii, şi la alţii, neînţelegând ce se petrece“ (Sursa: Petre Rău, 1999, „«Mogoşoaia» – istoria unei tragedii“, Galaţi: S.C. „Porto-Franco“, pag. 111 – 116).

După identificarea cadavrelor, cei rămaşi au primit câte un sicriu, câte o cruce şi alimente pentru pomana de înmormântare. 

Vinovat de producerea catastrofei a fost declarat comandantul împingătorului bulgăresc, Gheorghi Petrov Anghelovski. Echipajul românesc a fost absolvit de orice vină.

De precizat că, în noaptea de 9 spre 10 septembrie, membrii echipajului bulgăresc sărbătoriseră până în zori ziua naţională a Bulgariei, evenimentul fiind udat din belşug cu alcool.

Comandantul bulgar a fost arestat în luna septembrie 1989, a stat două luni în puşcărie (bulgarul a executat aproximativ 7 ore de puşcărie pentru fiecare mort de pe „Mogoşoaia“!), după care a fost extrădat autorităţilor bulgăreşti şi nu a mai executat nicio zi de închisoare. 

În anul 1993, justiţia din România l-a condamnat pe Gheorghi P. Anghelovski la 10 ani de închisoare (pentru distrugere, şi nu pentru ucidere din culpă!), motivând în sentinţa definitivă şi irevocabilă că nu a respectat regulile de navigaţie şi că manevra efectuată de acesta a provocat scufundarea navei-pasager „Mogoşoaia“.

Rudele şi urmaşii celor decedaţi în groaznicul accident au solicitat despăgubiri materiale cuprinse între 30.000 – 80.000 lei, iar statul bulgar a fost condamnat la plata de daune către „Navrom“ Galaţi (armatorul navei „Mogoşoaia“). 

Familiile victimelor de pe „Mogoşoaia“ au primit de la ASIROM câte 25.000 lei pentru fiecare defunct; această sumă a reprezentat asigurarea prin efectul biletului de călătorie; au mai beneficiat de unele alimente şi materiale pentru sicrie, cruci şi primele pomeni; există urmaşi ai victimelor care nu au primit nici până astăzi vreo despăgubire, pentru simplul motiv că victimele nu au fost descoperite; supravieţuitorii nu au primit nimic, niciodată.

Ca şi în cazul tragediilor navelor „Independenţa“, „Sadu“, „Unirea“ şi câte au mai fost, regimul comunist a păstrat o tăcere absurdă şi revoltătoare. 

CEAUȘESCU A VRUT SĂ MUȘAMALIZEZE TRAGEDIA

(…) Puterea comunistă a încercat să ascundă producerea tragediei cu atâtea victime, pentru că şocul mediatic avea efecte negative asupra încercărilor puterii de la Bucureşti de a se salva de sub tăvălugul schimbărilor din Europa de Est. Nicolae Ceauşescu chiar nu avea nevoie de un astfel de «cartof fierbinte» cu numai două luni înainte de Congresul al XIV-lea, aşa că a preferat «happeningul» propagandistic. 

Pe 10 septembrie, Ceauşeştii trebuiau să plece de la Neptun la Iaşi, unde urmau să patroneze deschiderea anului şcolar. După câteva ore de la scufundarea navei, Nicolae şi Elena Ceauşescu au survolat zona, îndreptându-se către Iaşi, dar nu au oprit. Cartierul Bădălan, situat lângă Portul Bazinul Nou, devenise teatrul unei agitaţii fără precedent.

Pe străzile de obicei pustii circulau în mare viteză zeci de Dacii, cu «număr mic», din trei cifre. Intraseră în acţiune securiştii, care trebuiau să asigure protecţia informativă a zonei. 

La operaţiune au fost aduşi şi securiştii din Brăila, Vrancea şi Vaslui. Şantierul Naval, Portul Bazinul Nou, în general malurile Dunării fuseseră înţesate cu securişti. 

Dispozitivul de protecţie informativă a fost menţinut şi în zilele următoare, pentru ca nimeni să nu fotografieze ce se întâmplă la locul accidentului. Dar nu aveau cum să ascundă tragedia, care, în seara de 10 septembrie, a fost anunţată de «Europa liberă» şi «Vocea Americii». (…)“. 

A fost o catastrofă pe cât de înfricoşătoare, pe atât de incredibilă, care a lăsat în urmă, pe lângă atâtea sicrie, cruci, morminte, lacrimi, durere şi amintiri lugubre, dar şi o multitudine de întrebări, care au lăsat în urmă tot atâtea necunoscute. 

De exemplu: de ce „Mogoşoaia“ a plecat în cursă dacă era ceaţă? Ce căuta convoiul de barje bulgăresc pe culoarul rezervat navelor de pasageri? De ce manevrele efectuate de cei doi comandanţi de nave au fost atât de lipsite de efect? Comandantul român şi echipajul său nu au avut nicio parte de vină? Li s-au prelevat probe de sânge membrilor celor două echipaje? Nava „Mogoşoaia“ avea radar? Dacă da, îl utiliza? Ce au de zis bulgarii? De ce nu au acţionat împotriva conaţionalului lor, vinovat de uciderea a sute de români – tineri, bătrâni, femei şi copii? Ce măsuri au întreprins autorităţile româneşti, în afara simulacrului de proces (care nu s-a soldat cu nimic) pe lângă statul bulgar pentru rezolvarea situaţiei? 

Sunt întrebări cărora nu li se va găsi, probabil, niciodată un răspuns. 

Astfel, rămânem numai cu datele statistice: nr. victimelor, nr. supravieţuitorilor, valoarea pierderilor materiale şi „recordul“ sinistru că… a fost cea mai mare catastrofă din istoria navigaţiei româneşti.