Artistul plastic Marian Teletin predă cursuri de pictură în Constanța și muncește cu pasiune în atelierul său din Murfatlar. Am stat de vorbă cu pictorul constănțean despre artă, despre ceea ce el consideră ca fiind refugiul său: pictura. Marian Teletin se raportează la artă ca la ceva spiritual și, în același timp, terapeutic și crede că cel mai important este drumul parcurs până la finalizarea unui tablou, acea libertate de a te exprima.
Alexandra Ferariu: Care este prima dumneavoastră amintire legată de artă?
Marian Teletin: Prima amintire legată de artă sună în felul următor: eram clasa a II-a sau a III-a, jucam fotbal cu prietenii și, la un moment dat, a venit maică-mea să îmi spună că m-a înscris la un concurs, la o școală de arte plastice, că a văzut ea că am talent la desen. Nu prea mi-a căzut mie bine treaba asta. M-am dus la examen de gura mamei și acolo chiar am făcut senzație. Când m-am apucat să desenez, toată comisia era cu ochii pe mine, pentru că toți copiii veniseră cu temele pregătite de acasă, fiecare știa ce are de gând să deseneze. Eu eram luat de moț și așezat în bancă, acolo, stăteam și mă uitam la comisie și membrii comisiei mă întrebau de ce nu vreau să desenez, să pictez, să fac ceva. Eu am zis că nu știu, că nu mi-a venit nicio idee până acum și aceștia vorbeau între ei „A, păi avem de-a face cu un artist, așteaptă muza să fie inspirat”. Toți erau cu ochii pe mine și până la urmă am făcut un peisaj din Deltă. Au spus că este obligatoriu ca tematica să aibă și personaje umane și am desenat un pescar cu o barcă ce tragea la râme. Au fost încântați de ce am reușit eu să fac și am intrat cu brio la școala de arte plastice. Deci, asta a fost prima întâlnire cu arta în mod serios. Cred că mai desenam eu, așa, dar nu aveam conștientizarea că am o tangență cu arta, desenam că ne mai punea la școală.
„O apucătură spirituală care te ridică oarecum la un alt nivel de trăire”
Maria Năstase: Când v-ați dat seama că vreți să deveniți pictor?
M.T.: Păi, nici acum nu mi-am dat seama că vreau și cred că nu vreau, că dacă îmi doream într-adevăr, poate eram un nume foarte vehiculat. Eu nu pictez de dragul obiectului care urmează să rezulte. Acum, să nu vi se pară prea complicată exprimarea mea, dar sper să fiu mai simplist. Deci, pe mine mă interesează parcursul. Adică, momentul creației. Ce fac după aia cu tabloul nu mă mai interesează. Îl dau de pomană, nu trăiesc din treaba asta. Ăsta e motivul pentru care nu vreau să fiu pictor cu ștate. Consider că pictura este terapeutică. Adică, eu pictez pentru că așa vreau și consider că mă simt bine. Cred că este un domeniu al spiritului, o apucătură spirituală care te ridică oarecum la un alt nivel de trăire.
A.F.: Cum v-ați început cariera?
M.T.: Nu știu dacă poate fi numită carieră. În opinia mea, carieră înseamnă să faci un lucru de care viața ta depinde în mod direct. Când un om are o carieră, cariera aia îi influențează în mod dramatic existența. La mine, pictura nu este o chestie de care să depind în mod major. Pentru mine, pictura este un domeniu în care am o refulare, adică o scăpare din cotidianul ăsta anost. Nu am o preocupare continuă așa cum vin la serviciu și stau opt ore. Pictura nu prea îmi sună a carieră sau poate nu am eu corect noțiunea de carieră. Deci, după părerea mea, e impropriu spus că mi-am început cariera. Nu mi-am început-o. Ca urmare, nici nu o să pot să o termin vreodată. Pentru mine, pictura reprezintă altceva, este un mod de a fi, nu o carieră.
„Este ca o călătorie pentru mine pictura. E un haos spiritual care pe mine mă satisface”
M.N.: Care este partea dumneavoastră preferată din activitatea de pictor?
M.T.: Partea preferată este partea în care nu pictez, adică, stau în fața pânzei, într-o fază intermediară, după ce am completat din punct de vedere coloristic toată suprafața pânzei respective. Deci, după ce realizez lucrul ăsta, am un moment de meditație asupra a ceea ce vizualul îmi transpune mie sufletește. Acela este cel mai plăcut moment, pentru că am niște trăiri interioare despre ceea ce îmi sugerează partea coloristică și asta îmi influențează și rezultatul. În ultima vreme, nu îmi propun să pictez ceva anume. Eu mă întâlnesc cu pictura pe care o realizez, adică, e posibil să mă apuc să pictez și să nu știu că fac până la urmă un portret. E posibil să pictez și să îmi iasă un peisaj selenar, pentru că eu nu știu peste ce dau. Este ca o călătorie pentru mine pictura. E un haos spiritual care pe mine mă satisface.
A.F.: Cum a fost drumul către performanță?
M.T.: Este o întrebare care nu mi s-a pus, pentru că niciodată nu am crezut că am făcut vreo performanță. Dar, totuși, am performanțe și nu mă refer la calitate. Poți să ai performanțe cantitative, în sensul că eu sunt unul dintre pictorii care au vândut foarte multe tablouri. Nu mă întrebați cum am facut, dar am vândut foarte multe tablouri. În materie de pictură, foarte greu se vinde. Eu am vândut. Nu din cauza talentului, ci din cauza relațiilor. Am relații și oamenii mi-au cumpărat tablouri. Asta a fost o performanță. Altă performanță ar fi faptul că pictez de foarte mulți ani. Am o viteză, o anumită dexteritate în a găsi nuanțe, în a combina culori, în a desfășura un proces de a așterne vopseaua pe hârtie într-o manieră fixă și nebâlbâită, ca să zic așa. Adică, am deja o dexteritate datorită experienței îndelungate, a muncii. Am muncit mult, dar o muncă din pasiune. Deci cam așa se face performanța.
A.F.: Întotdeauna știți ce interpretare va avea un desen sau magia vine pe parcurs?
M.T.: În fața elevilor, îmi propun să pictez ceva, dar este un caz separat. Îmi propun să pictez un tablou în fața lor și elevii după mine – atunci am un proces de propunere inițială, prealabilă. Când pictez eu de unul singur nu îmi propun absolut nimic, nu lucrez la normă, nici măcar normă spirituală. Nu am niciun fel de reținere, sunt totalmente liber.
„Un sentiment de bucurie, un sentiment de lejeritate, de liniște, de pace. Acestea sunt sentimentele care mă cutreieră când pictez”
M.N.: Ce vă place să pictați cel mai mult?
M.T.: Depinde de moment, fiindcă într-o zi îmi place să pictez una, în altă zi, alta. Eu nu mă gândesc la niciun subiect. Pictez peisaje marine, mai fac și câte una clasică în stil realist, dar nu am preferințe. Eu mă întâlnesc cu pictura.
M.N.: Ce sentimente vă încearcă în timp ce vă aflați în fața şevaletului?
M.T.: Un sentiment de bucurie, un sentiment de lejeritate, de liniște, de pace. Acestea sunt sentimentele care mă cutreieră când pictez.
A.F.: Aveți tabieturi când lucrați la un tablou?
M.Teletin: Mă murdăresc foarte des și trebuie să mă schimb, până și pantofii trebuie să îi schimb, fiindcă îi stric. Trebuie să îmi pun mănuși, să îmi pun ceva pe cap, să nu sară vreun strop. Am niște tabieturi care nu prea sunt tabieturi, sunt niște lucruri care mă consumă. Nu am tabieturi deosebite, am mai mult proceduri de lucru.
M.N.: Ascultați un anume gen de muzică în timp ce pictați sau preferați liniștea?
M.T.: Nu m-am gândit să ascult muzică, deși muzica este foarte inspiratoare în pictură.
A.F.: Unde ați avut expuse lucrările dumneavoastră de artă?
M.T.: Singurele mele expoziții au fost la București. Am avut expoziții la Galeriile Calderon. La ArCub, o sală mai nouă, deschisă acum, nu am mai putut. Deși am pregătite tablourile, nu am mai apucat. Sper să se întample în jumătate de an.
A.F.: Care a fost cel mai dificil moment din ceea ce dumneavoastră nu considerați ca fiind „cariera” de pictor?
M.T.: Cel mai dificil moment a fost atunci când eram copil și începusem să pictez la comanda oamenilor în vârstă. Adică, eu pictam și venea cineva și îmi spunea „Nu ai facut bine pomul ăsta” și așa mă supăram… Dar, în sinea lor, aveau și ei noțiunea lor despre frumos. Nu poți să îi critici, dar mă supăra tare, mă deruta rău de tot. De cele mai multe ori, îmi propuneam să nu mai fac nimic. Pentru că nu mulțumesc pe nimeni, fiecare are altă părere.
M.N. V-ați gândit vreodată să renunțați la pictură?
M.T.: Nu, niciodată. Și nu cred că o să îmi treacă prin cap așa ceva.
Alexandra FERARIU și Maria NĂSTASE sunt studente în anul I la Specializarea JURNALISM
din cadrul Facultății de Litere a Universității „Ovidius” din Constanța.
