A scrie rețete așa cum o fac eu, e despre bucurie și despre a o împarți cu voi. Săptămâna asta mi-a amorțit bucuria, parcă aripile inspirației s-au lăsat, triste în jos și refuză să mai zboare printre ingrediente. Când citești asta, acasă, la semafor, în pijamale sau costum, cu cafeaua lângă tine sau nu, cu flori pe masă sau nu, niște oameni, ca tine, au în loc de cafea nimic și în loc de flori pe masă, gloanțe. Gloanțe și moarte. Pentru că războiul e aducător de moarte.
Războiul nu aduce doar moarte fizică, multă, multă și degeaba, aduce și moartea noastră, a tuturor, martori la moartea lor, a oamenilor care în momentul în care tu citești asta, au casa într-o geantă și viitorul peste graniță, vorba cântecului ăla cu granița-n raniță a lui Byron. Poate îl știți. Mie îmi tot răsună în cap de o săptămână. Căutați-l. Dați play. Apoi reveniți aici și citiți versurile în timp ce ascultați.
Eu mi-aş băga
Graniţa-n raniţă, ţara în raniţă
Şi… gata
M-aş stabili
Lângă o altă graniţă, le-aş scoate din raniţă
Şi… gata
I-aş păcăli, că n-ar şți,
Că am o ţară în raniţă şi-o graniţă-n raniţă
Şi… gata
Eu mi-aş băga
Viaţa în raniţă
M-aş stabili
Lângă o altă raniţă
Şi… gata
Gata!
Ei, cum sună…cât de simplu pare…să-ți bagi țara în raniță, viața în raniță și să pleci…efectiv unde vezi cu ochii numai să nu mai fii față în față cu moartea. Cum trebuie să fie momentul ăla în care alegi cele câteva lucruri pe care le iei cu tine în raniță. Alea câteva lucruri ești tu, tot ce mai crezi că reprezinți. Iei blugii rupți sau tricoul cu Metallica.
Cine e Metallica în momentul ăla? Cine mai are nevoie de blugi rupți atunci când blugii aia nu mai fac nici două parale amărâte când tu ai nevoie să iți acoperi pielea de frig? Iei căștile scumpe? Iei chiloții ăia buni? Pijamale iei? Pui și mâncare în ranița aia? Câtă? Pentru cât timp? Mai contează? Știi ce te așteaptă? Cine, cum? Întrebări, multe întrebări.
Și bagi la repezeală ce apuci în raniță. Oare mai ai sentimentul că ai uitat ceva ca atunci când pleci în vacanță la greci? Sau se estompează și el? Într-o anumită formă ciudată refugiații sunt admirabili. Sunt oameni puternici, sunt oameni care și-au luat deciziile pe loc. Cu adrenalina care iți spune să fugi sau să lupți curgându-le prin vene. Dar întotdeauna cu multă putere. Puterea de a se desprinde. De a nu se crampona de lucruri, puterea de a o lua de la capăt. De cele mai multe ori, refugiatul iți va da, într-o înțelepciune a supraviețuirii, lecții despre cât de puțin ai nevoie să fii viu.
Și până la urma, asta e tot ce contează. Să continui să exiști. Există întotdeauna tragedii mari. Unele foarte mari. Niciuna de principiu nu e insurmontabilă. Suntem o specie rezilientă, o specie care știe că ce nu te ucide te întărește.
Câteodată însă, e nevoie și de astfel de momente în istoria unei specii, momente de autoevaluare, momente de oglindă, momente în care în care simți că nu ți-ai pierdut chiar toată încrederea în umanitate. Alea în care chiar crezi, simți în vene că lumina din oameni va ieși mereu la suprafață chiar și când pare că s-a pierdut cu totul, chiar dacă mai avem și acei monștri printre noi care încearcă aproape constant să ne arate contrariul.
Nu, încă nu am devenit o turmă, încă nu am devenit roboți care să fie manipulați de rețele de 5G și toate cele menite să ne controleze și să ne aducă la locurile noastre. Filmele cu eroi medievali călare pe cal care primesc zeci de lovituri de sabie și ajung pe jos în noroi, plini de sânge, care chiar atunci când dă să iasă și ultima picătură de viață din ei se ridică la strigătul domniței și agită sabia spunând: “Haaaa” și apoi distrug toți inamicii sunt inspirate din realitate.
Noi, toți, împreună suntem eroul, noi ca specie. Încă n-am ajuns la ultima picătură, am fost aproape de câteva ori. Și de fiecare dată am reușit să ne ridicăm. Și filmul ăsta are, trebuie să aibă mereu un final fericit.
Și chiar dacă acum nu pare, va trebui să fie. Fericit. Ca să ne revedem lumina oglindindu-ne unul în celălalt. Dincolo de limbă, rasă și toate celelalte lucruri care ne fac să fim diferiți. În esență, suntem identici, toți, până la ultimul. Pentru că în esență, binele învinge răul. Întotdeauna. Da, stiu, sunt un idealist naiv.
Și nu, nu mi-am pierdut cu totul bucuria de a împarți cu voi rețetele din mine. Doar că a luat o pauză. Mică de tot. Azi e ziua în care nu scriu. Azi e ziua în care conștientizez, încă o dată tot ce ne înconjoară. Va fi bine! Trebuie să fie!
Eu mi-aş băga
Viaţa în raniţă
M-aş stabili
Lângă o altă raniţă
Şi… gata
Gata!
Toate retetele mele sunt aici si aici.
Pe mine ma gasiti si aici
